Despre lume, artă şi neamul românesc

„Nu, hotărât; neamul acesta nu e un neam stricat; e numai nefăcut încă; nu e pân-acuma dospit cumsecade.“ (I.L. CARAGIALE) „Cinicul“ Caragiale, „lucidul“ Caragiale, satiricul, omul fără nici un Dumnezeu, „arhicanalia“, „ultimul ocupant fanariot“ al României, geniul, Maestrul, măscăriciul, „mimul genial“, monstrul acuzat de leznaţiune, marele patriot şi nepatriotul (grec) Caragiale!... Care sunt principiile morale, care sunt constantele şi cât este credinţă conjuncturală în cazul acestei inteligenţe nu o dată etichetate drept „demonică"? Alegând exclusiv din confesiunile directe (şi nu intermediate de opera literară) ale scriitorului – din jurnalistică şi corespondenţă – această suită de fragmente, cartea de faţă propune un Caragiale-esenţial, vorbind de dincolo de mulţimea măştilor sale. (Dan C. MIHĂILESCU) „Aşa se recrutează oligarhia care stăpâneşte ţara românească. Nu este o oligarhie măcar statornică, de tradiţie istorică, de bravură, de obligaţiuni morale, de nobilitate ori de merite; este o oligarhie mutabilă, de perpetuă primeneală, accesibilă oricui prin nimereală, prin loterie, prin aventură. [...] Asta, în ţara românească, se numeşte, cu tot seriosul, sistemă democratică... Şi oligarhia asta, semicultă sau, în cel mai bun caz, fals-cultă, pe cât de incapabilă de producţie utilă ori de gândire, pe atât de lacomă la câştiguri oi onoruri, îşi arogă puterea întreagă a Statului.“