O frumoasă poveste de dragoste desfăşurată încet, în stilul lui Sebastian. Mai încet decât sentimentele lui Paul, unul din eroii romanului. Căci sentimentele, trăirile şi situaţiile complicate, de altfel marea experienţă a autorului, sunt desfăşurate minuţios pe parcursul romanului, situaţii confuze sau clare dar de neexplicat, sau explicate încet si cu tâlc, fac din această poveste de dragoste matură o altă capodoperă a romanului românesc de dragoste. O altă poveste cu final imprevizibil, începută de această dată în înzăpezitul Bucureşti şi finalizată pe pârtiile de schi de la Braşov.
Braşovul era, în ultima zi de vacanţă, la fel de vioi şi de populat ca în primele zile. Străzile pline de schiori păreau nişte imense peroane, pe care o mulţime grăbită, agitată şi volubilă aştepta sosirea şi plecarea trenurilor.
Birourile de voiaj din centru erau luate cu asalt de oameni grăbiţi să-şi vizeze biletele, să cumpere tichete sau să ceară informaţii. Lumea care coborâse de la cabanele din împrejurimi sau venise de mai departe, din Făgăraş, din Bihor, după o vacanţă de schi, se aduna încă o dată la Braşov, unde se întâlneau atâtea drumuri. Erau figuri arse de soare, care îşi surâdeau pe stradă ca şi cum s-ar fi recunoscut.
— E posibil, Nora, ca toţi oamenii ăştia să se întoarcă la viaţa lor dinainte? E posibil oare, după ce au fost în munţi, să mai creadă în lucruri pe care le-au lăsat jos? De care s-au despărţit? Pe care au vrut să le uite?
— Cine a fost în munţi e un om liber, răspunse Nora.
„Un om liber. Un om liber”. Paul repeta cuvintele ei. I se părea că e foarte tânăr, că vine dintr-o lungă vacanţă cu soare, că toate drumurile sunt deschise în mintea lui.
