Lucrarea Acțiunea civila. Perspectiva comparativa abordeaza o tema extrem de generoasa, pentru ca, practic, reprezinta „figura centrala” a dreptului procesual civil.
Intr-o societate ideala (spre care, cu siguranța, tindem, deși poate nu vom ajunge niciodata), comportamentul uman ar trebui sa fie supus doar conștiinței și, chiar mai mult decat atat, impus de catre aceasta. In mod firesc, o astfel de oranduire nu ar avea nevoie de mijloace de constrangere, aspect greu de imaginat.
Realitatea reușește sa ne convinga de faptul ca prezența normei de drept este necesara și ca respectarea acesteia, de cele mai multe ori, se realizeaza datorita elementului care ii este specific și care o insoțește – forța de constrangere a statului.
O delimitare intre dreptul substanțial și dreptul procesual este necesara și chiar binevenita, intr-o incercare de a mai diminua „supremația” celui dintai. Pentru aceasta, trebuie analizata relația ce se stabilește intre drepturile subiective, recunoscute prin normele de drept material, și mijloacele procedurale prin care aceste drepturi pot fi valorificate sau restabilite, in caz de incalcare.
Daca pornim de la ideea ca majoritatea litigiilor nu se nasc din reaua-credința a parților, ci din faptul ca acestea considera, fiecare cu buna-credința – in baza unor situații de fapt neclare – ca au dreptate, sarcina principala a instanțelor este aceea de a recunoaște adevarata situație juridica și de a o fixa printr-o hotarare obligatorie pentru parți. Acesta este, prin urmare, principalul sens și scop al procesului civil, evidențiat printr-un mijloc specific – acțiunea civila. Ea servește garantarii și ocrotirii dreptului subiectiv, așa cum a fost conferit reclamantului sau paratului de catre ordinea de drept.