Ada d’Albon, actriță româncă de teatru cu o carieră promițătoare între anii 1960 și 1970, nepoată a lui Mihail Sadoveanu, s-a exilat la Paris la începutul anilor 1980. Acolo, împreună cu soțul său, regizorul Laurențiu Azimioară, a înființat Théâtre de l’Orme în 2002.
Povestea ei se înfiripă între casa anilor fericiți, cu cascadele de flori, din fostul cartier Uranus și balconul cât o gheretă din Paris, îngropat și el în flori, unde, sub o tufă de crizanteme galbene, așteaptă urnele cu cenușa fără țară a părinților; între pasiunea devoratoare pentru teatru, cu sensul deplin pe care i-l oferă scena și fracturile destinului căznit al unor artiști români exilați în Franța; între Parisul hâd, cu o fereastră de la care nu se vede nimic și Saint-Pierre-Quiberon, unde oceanul îi îmbrățișează mereu însingurările și unde un anume domn Hervé, gingașă epavă umană, îi servește cafeaua dis-de-dimineață, cu eleganța unui mare senior.
Amintiri de toate culorile năpădesc inima și pictează, în nuanțe de umor tandru-amărui și durere ascuțită, lumea exilului: duioasă, grotescă, dezvrăjită. Dar când toate drumurile par înfundate, o ușă blindată se deschide, totuși, spre vis. Chiar așa... cine și-ar fi închipuit?!
