Liviu Rebreanu, prozatorul bolovănos, arid, non-stilist – cum era considerat de critica tradiţională (Mihail Dragomirescu, Eugen Lovinescu, G. Călinescu) – pare astăzi un scriitor, totuşi, elaborat şi cerebral, care îşi supraveghează expresia până la limita artificiului (a şi fost comparat cu Flaubert).
Incontestabil, Adam şi Eva este rezultanta unei meditaţii transcendentale, motivată de o experienţă trans-personală. Prin arta analitică de sondare a profunzimilor psihice, ilustrată atât de Adam şi Eva cât şi de Ciuleandra, Liviu Rebreanu visa, aproxima şi chiar dimensiona o ştiinţă a conştiinţei. În chiar primul volum din Caiete (Ed. „Dacia“, Cluj-Napoca, 1974) se poate desluşi interesul lui Rebreanu pentru psihanaliză, ca şi „deschiderea“ pentru interpretarea creaţiei: „Fiecare epocă primeşte o dată cu ideile şi ochi noi, şi vede foarte mult în vechile creaţii spirituale.“
