Pe când avea numai douăzeci și șase de ani, Principesa Elisabeta de Wied a avut curajul să plece din Germania natală într-o țară îndepărtată și aproape necunoscută, fără să știe la acea vreme că avea să-i devină cea dintâi regină. Dar cu mult înainte să plece pe acest drum împreună cu soțul ei, Carol I, Elisabeta a pășit în viață ca o simplă fetiță. E drept, făcea parte dintr-o familie princiară – dar asta nu o împiedica să alerge fără astâmpăr cât era ziua de lungă. Iar când seara se lăsa peste castel, adora să se dedice filosofiei și picturii alături de tatăl ei, Hermann de Wied.
Viața nu i-a fost deloc ușoară. Și-a pierdut singurul copil pe vremea când micuța principesă Măriuca nu avea decât patru ani. Apoi, în timpul războiului ruso-turc din 1877, care avea să le aducă românilor independența față de otomani, Elisabeta a luat asupra ei organizarea spitalelor de campanie și a recepțiilor oficiale din Capitală. Ba uneori chiar le-a purtat de grijă răniților, lăsând deoparte straiele și podoabele unei suverane, îmbrăcându-se în demnitatea unei regine gata să facă orice pentru poporul ei. După câștigarea războiului și încoronare, Regina Elisabeta și-a ascultat glasul lăuntric și s-a dedicat scrisului, lucru excentric pentru o suverană a acelor timpuri. Cutezătoare și generoasă, ea a devenit o protectoare a artelor, cunoscându-i, printre alții, pe Vasile Alecsandri, pe George Enescu și pe Mihai Eminescu, cu care unele guri spun că regina-poetă ar fi avut parte de o întâmplare nu tocmai măgulitoare...
Regina Elisabeta, sau Carmen Sylva – după pseudonimul literar –, a fost o femeie fascinantă, atipică pentru vremea ei, modernă în gândire, puternică și ambițioasă, de o forță și de o sensibilitate care i-au uimit pe contemporani și care ne pot inspira până în ziua de astăzi.
