Înţelepciunea vieţii o iau aici în înţelesul obişnuit al cuvântului, fără vreo metafizică transcendentă. Vreau să vorbesc despre arta de a duce o viaţă pe cât se poate plăcută şi fericită, a cărei teorie s-ar putea numi Eudemonologie: ea ar fi aşadar călăuza existenţei fericite. Aceasta însă s-ar putea iarăşi defini ca o existenţă, care, privită în sine însăşi sau mai bine privită în noi (căci aici judecata noastră personală trebuie să hotărască), cu mintea rece şi matură, ar fi desigur preferabilă neexistenţei. Din acest înţeles al ei rezultă că am iubi-o pentru ea însăşi, nu numai de frica morţii; şi din aceasta iarăşi, că am dori să o vedem nesfârşit de lungă. De se potriveşte viaţa omenească cu o asemenea existenţă sau de ar putea să se potrivească vreodată, este o întrebare, la care filozofia mea, precum se ştie, răspunde negativ; pe când Eudemonologia presupune un răspuns afirmativ. Căci aceasta se întemeiază tocmai pe eroarea înnăscută, cu a cărei critică începe capitolul 49 din volumul al 2-lea al operei mele principale. Pentru a scrie deci o asemenea călăuză, a trebuit să mă depărtez de la punctul de vedere mai înalt, spre care conduce filozofia mea în adevăratul înţeles al moralei ei metafizice. Prin urmare, toate explicaţiile cuprinse în scrierea de faţă provin oarecum dintr-o acomodare, întrucât pornesc din punctul de vedere al experienţei obişnuite şi urmează drumul ei cel rătăcit. Astfel şi valoarea unei asemenea scrieri nu poate fi decât relativă, fiindcă însuşi cuvântul eudemonologie este un eufemism. Dar şi cu această rezervă nu am pretenţia unei expuneri complete, în parte fiindcă tema nu se poate sfârşi niciodată, în parte fiindcă atunci ar fi trebuit să repet ceea ce au zis şi alţii.
Dintre alte cărţi, care să fi fost scrise cu aceeaşi intenţie ca aforismele de faţă, îmi aduc aminte numai de scrierea lui Cardanus De utilitate ex adversis capienda, care merită foarte mult să fie citită şi prin care se pot completa cele zise aici.
Ce e drept, şi Aristotel a intercalat în Retorica sa o Eudemonologie scurtă, care însă nu a prea izbutit, ci a rămas mărginită într-o abstracţie fără viaţă. De întrebuinţat n-am întrebuinţat pe aceşti premergători, căci a lua de la alţii nu e obiceiul meu, cu atât mai puţin, cu cât atunci se pierde unitatea, care este sufletul scrierilor de acest fel. De altminteri, nu trebuie să uităm că Inţelepţii tuturor timpurilor ne-au dat totdeauna aceleaşi poveţe, iar nebunii - marea majoritate a tuturor timpurilor - au răspuns totdeauna cu aceleaşi fapte, cu fapte contrarii; şi aşa vor rămâne lucrurile şi de acum înainte. De aceea, zice Voltaire: Nous laisserons ce monde ci aussi sot et aussi méchant que nous l’avons trouvé en y arrivant. (Vom lăsa lumea aceasta la fel de stupidă şi rea cum am găsit-o ajungând acolo)
