Albert Camus

„Primul lucru care trebuie să-l înveţe un scriitor este arta de a transpune ceea ce simte în ceea ce vrea să simtă alţii. La început reuşeşte din întâmplare. Dar pe urmă talentul trebuie să înlocuiască întâmplarea. Există şi o parte de noroc la rădăcina geniului. N-ar fi trebuit să scriu: dacă lumea ar fi limpede, arta nu ar exista, iar dacă lumea mi s-ar părea că are un sens, nu aş mai scrie. În unele cazuri trebuie să fii personal din modestie.”..

Este posibila fraternitatea intre creatori? Intalnirea dintre doi artisti, iar uneori prietenia, nu poate exista in afara operei care se desavarseste in ei. Aceasta corespondenta depune marturie pentru o prietenie care hraneste meditatia asupra acelor circumstante ce conteaza cu adevarat intr-o viata, transfigurand-o uneori ca pe o sansa fulguranta. "Peisajul, la fel ca prietenia, este raul nostru subteran. Peisaj fara tinut", scrie Rene Char. Putem totusi repera niste puncte de trecere ale acestui rau. La eliptica formula a lui Montaigne apropo de prietenia sa fata de La Boetie, "ca era el si ca eram eu", putem adauga, in privinta lui Rene Char si a lui Albert Camus: "... in acea clipa a vietii si operei lor". Intr-adevar, ne imaginam cu greu un dialog Char-Camus inainte de razboi...

Algeria. O şaretă cufundată în noapte transportă o femeie gata să aducă pe lume un copil. Patruzeci de ani mai târziu, Jacques, copilul devenit adult, face o călătorie în timp, prilejuită de vizita la mormântul tatălui său, mort la douăzeci de ani în bătălia de pe Marna. Tesute în lumini şi umbre, amintirile legate de copilărie, de şcoală, de locurile natale, de familie revin cu putere şi emoţie, dezvăluind un Camus resemnat în faţa bătrâneţii şi a morţii, dar plin de vitalitate şi deforţă creatoare...