O pledoarie subtilă şi competentă pentru consumul rafinat și independent, cu bun-gust şi spirit de selecţie.
Totul despre lucrurile alese. Un slalom ludic în lumea celor mai remarcabile oferte, însoțit de cel mai profund respect față de obiectul desăvârșit, de la jeanşi la ciocolată, de la lenjerie la iahturi, de la hârtia de corespondenţă la briliante, de la ochelari la ceasuri, între un pahar de şampanie şi o terină de foie gras.
Apă • Stilou • Blănuri • Butler • Cafea • Parfum • Carte de vizită • Cămaşă • Ceai • Ciorapi • Coniac • Costum • Pantofi bărbăteşti • Cravată • Ceas de mână • Curea • First class • Geamantan • Geantă • Mănuşi • Nuntă • Ochelari • Pahar • Porţelan • Pulover de caşmir • Tacâmuri • Trench coat • Tapet • Trufe • Ţigară de foi • Umbrelă de ploaie
Categoric, cartea de vizită nu este doar o simplă bucată de carton, ci o oglindă a personalităţii: Ce font? Ce dimensiune de literă? Şi, mai întâi de toate, ce trebuie să scrie pe ea? Chiar dacă manualele moderne de etichetă îşi conving cititorii novici ca, în afară de adresă, numere de telefon, de mobil şi de fax, să adauge şi toate adresele de e-mail, iar la sfârşit probabil şi preferinţele sexuale şi handicapul de golf, nu trebuie să uitaţi niciodată: Less is more!
O carte de vizită nu devine cu nimic mai aleasă printr-o bogăţie de detalii, motiv pentru care trebuie evitat şi excesul de titluri. Spre exemplu, Idi Amin, fost dictator ugandez şi analfabet toată viaţa sa, avea trecute pe cartea de vizită nu mai puţin de treisprezece titluri.
Simplicity, spre exemplu, ceasul lucrat manual chiar de Monsieur Dufour, este o capodoperă de eleganţă şi simplitate, cu doar două limbi şi un secundar mic, separat. Costă doar în jur de 30 000 de euro, cu circa 200 000 de euro mai puţin decât cele mai ieftine modele de la Greubel Forsey. Dar e nevoie şi de ceva noroc pentru a cumpăra un asemenea ceas, pentru că anual se produc numai douăzeci sau treizeci de exemplare. Şi abia după cincizeci de ani se va vedea dacă a fost un bun plasament de capital. Să nu uităm însă, sub niciun motiv, că de pe urma ceasurilor de mână se poate câştiga o mică avere – dacă s-a investit în ele o mare avere.
Robert Linxe, nu şi-a câştigat renumele graţie ciocolatei – de altfel, foloseşte Valrhona –, ci datorită creaţiilor sale a căror denumire, „praline“, le descrie cu totul insuficient. Linxe şi-a pornit afacerea în anul 1977, într-o patiserie minusculă, unde a reuşit să creeze bomboana visurilor sale din ciocolată, frişcă şi arome, iar astăzi cofetăriile lui arată ca adevărate magazine de bijuterii. Însă Linxe nu oferă un răsfăţ cu opulenţă barocă, cele cincizeci de pătrate, dreptunghiuri şi sfere expuse în vitrine, în jur de 1 euro bucata, fiind fără excepţie capodopere ale unei sobrietăţi exterioare. În schimb, conţinutul este un răsfăţ de gust caracteristic de cacao, desăvârşit combinat cu arome de portocală, lămâie, grepfrut, stafide înecate în rom şi multe alte delicatese, într-o armonie impresionantă. Şi, cum totul trebuie să fie consecvent, cutiile maronii pentru praline sunt făcute de acelaşi atelier care livrează vestitele ambalaje oranj pentru Hermès.
Căptuşeala unei cravate de calitate trebuie să fie din lână pură, astfel nodul poate fi legat mai uşor şi îndreptat mai bine după folosire. Atelierele de lux, ca Finamore sau Luigi Borrelli, din Neapole, renunţă cu totul la căptuşeală şi îşi lucrează modelele după tehnica seven-fold, mătasea fiind pliată în şapte: consumul de material creşte considerabil, iar nodul e mai greu de realizat, în schimb cravata atinge un volum de-a dreptul baroc. O cravată pretenţioasă trebuie să fie cusută manual, cu un singur fir, pentru mai multă graţie şi elasticitate, şi apoi să fie călcată tot manual. Doar mai puţin de un procent din cele 800 de milioane de cravate care se produc anual în lume îndeplinesc aceste condiţii.
Un sinonim absolut al pălăriei bărbăteşti de un rafinament clasic este desigur Borsalino, chiar dacă producătorul cu acelaşi nume din orăşelul Alessandria, din Piemont, propune o gamă largă, de la bască şi pălărie de pai până la echipament de golf, şi nu doar renumitul model Humphrey Bogart, cu bor lat, care începe de la 250 de euro. Un Borsalino autentic se distinge în esenţă prin două caracteristici de calitate: cele nu mai puţin de optzeci de etape de lucru de-a lungul cărora materialul neprelucrat şi moale este transformat într-un produs compact, după ce a fost presat, periat şi tratat la aburi în repetate rânduri. Şi apoi amestecul în proporţii corecte din păr de iepure de crescătorie cu păr de iepure sălbatic, din care este lucrat fetrul. Însă modelul de top, care costă aproape 500 de euro, este fabricat din păr guanaco, o altă denumire pentru lâna de lamă. Dar totul păleşte în faţa distinsei pălării Panama, lucrate manual din pai de palmier toquilla. Inconvenientul este că între cele două clase de calitate, „superfino“ şi „supersuperfino“, nu există criterii unitare de clasificare, fiecare producător având propriile lui repere.
