Alexandr Soljenitin

Pentru acele rânduri, Soljenițîn a fost condamnat la opt ani de detenție în lagărele de reeducare. A fost eliberat în 1953 și trimis apoi în exil pe viață în Kazahstan. Deși a fost reabilitat în 1956 și a ajuns unul dintre cei mai citiți scriitori din țară, bucurându‑se de sprijinul lui Hrușciov, în scurt timp a redevenit persona non grata și în 1968 relațiile cu autoritățile sovietice se deteriorează și mai mult, după ce în Occident îi apăruseră, fără acordul sau, Pavilionul cancerosilor și În cercul întâi. În 1970 i s‑a decernat Premiul Nobel pentru Literatură, dar asta nu a încălzit atitudinea oficialilor de la Moscova, scrisorile de amenințare au continuat să curgă, iar secretara care a dactilografiat Arhipelagul Gulag a fost hărțuită de KGB și apoi găsită moartă în apartamentul ei. Atunci Soljenițîn și‑a dat acordul că Arhipelagul Gulag să fie publicat în Occident, iar un an mai târziu a fost arestat și închis. Privat de cetățenie și expulzat din țară, Soljenițîn lua calea exilului, din care avea să revină abia în 1994...

Iubeşte revoluţia! este, înainte de toate, o operă neterminată. Cine are chef să citească un roman căruia nu-i ştim sfarşitul? Şi de ce ar fi publicată o operă abandonată de autorul său? Volumul de faţă este un roman scris de Soljeniţîn la 23 de ani, la sfarşitul anilor '40, înainte de a fi trimis în lagăr, fiind o primă dovadă a geniului care va excela printr-o manuire abilă a destinelor individuale şi colective, o impresionantă forţă poetică, simţ al detaliului, ironie subtilă.Nerjin, eroul romanului şi un alter ego idealist al autorului, este un tânăr  matematician însetat de cunoaştere şi atras de literatură şi de istorie. Puternic instalat în utopismul vârstei sale, face tot posibilul pentru a servi regimul sovietic. El, intelectualul puţin naiv, câteodată prostănac, întotdeauna curajos, înfruntă frigul, foamea, batjocura şi pedepsele nedrepte, cu speranţa că într-o zi va fi primit în rândurile artileriei. În faţa realităţii crude, pe care o dezbate alături de colegi, Nerjin închide ochii. Nimic nu este întâmplător, toată suferinţa trebuie să aibă un sens, crede el. Nici o nedreptate nu-i poate anihila avântul revoluţionar.Iubeşte revoluţia! este autoportretul unui Soljeniţîn încă exaltat şi candid, din ce în ce mai lucid, însă fidel convingerilor sale – un visător ce refuză realitatea...

„Biblioteca pentru Toţi” iniţiază prima serie de literatură universală dedicată scriitorilor laureaţi ai Premiului Nobel pentru Literatură. Colecţia „Nobel” cuprinde selecţia celor mai reprezentative opere ale lor. „Ca să ajung pe acest podium unde se citesc prelegerile Nobel, podium oferit nu fiecărui scriitor şi numai o dată în viaţă, nu am urcat trei-patru trepte improvizate, ci sute sau chiar mii de trepte neînduplecate, abrupte, îngheţate, care ies din întuneric şi din frig, de unde mi-a fost dat să mă salvez, şi unde alţii, poate mai dăruiţi şi mai înzestraţi ca mine, au murit." Aleksandr Soljeniţîn, Premiul Nobel pentru Literatură, 1970 „Iubeşte revoluţia! este un fragment rotunjit, scris în şaraşka descrisă în Primul circ. Eroul, Nerjin, vrea să intre în armată spre a-şi apăra ţara, dar este refuzat din motive medicale. Nerjin este un tânăr sovietic, unul înzestrat cu o judecată sănătoasă, deci cu simţ critic. Cititorul va înţelege cum s-a format viitorul disident şi va aprecia simplitatea totodată rafinată şi proaspătă a scrierii tânărului Soljeniţîn." Ion Vianu..

„Pentru forța morală cu care a continuat marea tradiție a literaturii ruse.“ — Motivația juriului Premiului NobelÎn noiembrie 1962 revista Novîi Mir publică un text literar care avea să schimbe pentru totdeauna chipul Uniunii Sovietice: O zi din viața lui Ivan Denisovici. Autorul lui – un profesor de matematică trecut prin experiența gulagului, Aleksandr Soljenițîn. Cel care avea să devină vocea milioanelor de oameni prizonieri în propria țară și cronicarul calvarului pe care aceștia l-au avut de îndurat. În O zi din viața lui Ivan Denisovici, această voce se face auzită pentru prima oară.„Soljenițîn a scris o operă clasică desăvârșită în concizia ei, folosind elocvența discreției și a lucrurilor trecute sub tăcere. Cuvintele lui ard ca acidul.“ — The New York Times„Regimul din Rusia nu a putut supraviețui decât instaurând teroarea. Trebuie să înțelegem că vindecarea unui popor nu se poate înfăptui decât dacă fiecare își va asuma vina pe care o are.“ — ALEKSANDR SOLJENIȚÎN, interviu publicat în Der Spiegel, în iulie 2007..

„Pentru forţa morală cu care a continuat marea tradiţie a literaturii ruse.” (Motivaţia juriului Premiului Nobel)În noiembrie 1962 revista Novîi Mir publică un text literar care avea să schimbe pentru totdeauna chipul Uniunii Sovietice: O zi din viaţa lui Ivan Denisovici. Autorul lui – un profesor de matematică trecut prin experienţa gulagului, Aleksandr Soljeniţîn. Cel care avea să devină vocea milioanelor de oameni prizonieri în propria ţară şi cronicarul calvarului pe care aceştia l-au avut de îndurat. În O zi din viaţa lui Ivan Denisovici, această voce se face auzită pentru prima oară.„Regimul din Rusia nu a putut supravieţui decât instaurând teroarea. Trebuie să înţelegem că vindecarea unui popor nu se poate înfăptui decât dacă fiecare îşi va asuma vina pe care o are.” (Aleksandr Soljeniţîn, interviu publicat în Der Spiegel, în iulie 2007)Ziua începe la 5 dimineaţa. Geamurile sunt căptuşite cu gheaţă de două degete grosime şi baraca e albită, pe dinăuntru, de promoroacă. Ivan Denisovici se trezeşte în sunetele unui ciocan lovit de o bucată de fier. Între deşteptare şi stingere, viaţa e o continuă aventură: o serie de probe, de „munci“ pentru care ai nevoie de rezistenţă, de curaj şi de noroc. Dacă scapi de carceră, dacă nu te îmbolnăveşti, dacă reuşeşti să-ţi ascunzi câte o bucată de pâine sau câte o unealtă, dacă nu devii turnător şi nici „şacal“, ai trecut încercările. Ivan Denisovici trebuie să le treacă de 3 653 de ori...Veţi citi cartea în câteva ore. Veţi trăi în ea. Veţi fi prizonieri o zi întreagă într-un lagăr din Siberia. Veţi supravieţui: va fi o zi senină, aproape fericită...

ALEXANDR SOLJENIŢÎN - Două secole împreunăvol. I„Credinţa superstiţioasă în forţa istorică a comploturilor (de tip individual sau colectiv) lasă cu totul deoparte cauza principală a eșecurilor de care au avut parte atât indivizii, cât și statele: slăbiciunile omenești.Slăbiciunile noastre rusești au fost cele care au de¬terminat tristul curs al istoriei noastre – absurditatea schismei religioase provocate de Nikon, violenţele nesăbuite ale lui Petru cel Mare și incredibila serie de ciocniri care i-au urmat, obișnuinţa seculară de a ne risipi forţele pentru cauze care nu ne aparţin, sufi¬cienţa înveterată a nobilimii și rigiditatea birocratică de-a lungul întregului secol al XIX-lea.“vol. II„Nu printr-un efect al unui complot urzit din afară ne-am lăsat ţăranii în mizerie. Nu un complot a determinat grandiosul și crudul Petersburg să înăbușe blânda cultură ucraineană. Nu din cauza unui complot patru ministere nu au fost în stare să se pună de acord în privinţa asumării unui dosar sau altul, și nu din cauza unui complot și-au petrecut ani întregi în șicane epuizante, mobilizând toate nivelurile ierarhiei. Nu este rezultatul unui complot faptul că împăraţii noștri, unul după al¬tul, s-au dovedit incapabili să înţeleagă evoluţia lumii și să definească adevăratele priorităţi. Dacă ne-am fi păstrat puritatea și forţa care ne-au fost insuflate odinioară de Sfântul Serghie din Radonej, nu ne-am mai teme de nici un complot din lume.“vol. III„Nu, nu putem spune în nici un caz că evreii au fost aceia care au «organizat» revoluţiile din 1905 sau din 1917, după cum nu putem spune că este vorba de cutare sau cutare naţiune care le-a pus la cale. La fel nici rușii, nici ucrainenii, luaţi în ansamblul lor ca naţi¬uni, nu au fost cei care au organizat pogromurile.“„Să ne aplecăm asupra reflecţiilor profunde ale unui evreu emigrat în timpul acestui Exod: «Evreii din Rusia au trăit o experienţă fără precedent de fuziune cu poporul și cultura rusă, au participat la destinul și la istoria Rusiei, pentru ca mai apoi să se îndepărteze brusc, așa cum în fizică un corp se îndepărtează de un alt corp cu aceeași greutate». (Câtă pertinenţă, câtă profunzime în această analogie!) «Ceea ce este cel mai uimitor, în acest Exod, e că a fost voluntar și s-a produs în momentul în care asimilarea se afla în punctul cel mai înalt.» [...]“vol. IV„Și totuși, emigrarea evreilor din URSS a inaugurat, fără îndoială, o importantă mișcare cu valoare univer¬sală. Începutul Exodului marchează limita celor două secole în care evreii și rușii au trebuit să trăiască împreună. De aici înainte, orice evreu rus a căpătat posibilitatea de a hotărî singur dacă va trăi în Rusia sau în afara ei. Pe la mijlocul anilor ’80, libertatea de a emigra în Israel va fi deplină, nu va mai trebui să fie dusă vreo luptă pentru a o obţine. Nimic din ce s-a pe¬trecut în cursul acestor două secole cu evreii din Rusia [...] nu s-a datorat unor circumstanţe întâmplătoare la periferia istoriei. Evreii și-au încheiat ciclul răspândirii lor în jurul Mediteranei până în regiunile orientale ale Europei, apoi au început să se întoarcă pe pământuri¬le de unde plecaseră.Acest ciclu și modul în care el se încheie presupune o finalitate care scapă înţelegerii omenești. Urmașilor noștri le revine, poate, sarcina de a o discerne și de a-i afla sensul.“..

Odată cu întoarcerea sa în Rusia după cei douăzeci de ani petrecuţi în exil, Soljeniţîn scrie, în perioada 1993‑1998, o serie de „povestiri în două părţi“, echilibrate şi atent şlefuite, cele două părţi ale fiecărui text fiind unite printr‑o temă comună. Sunt marile teme ale literaturii lui Soljeniţîn: opţiunea morală, problema responsabilităţii, compromisul… Personajele sunt plasate în diverse perioade ale epocii sovietice (începând din anii ’20‑’30, trecând prin cel de‑al Doilea Război Mondial şi ajungând până în anii ’90), însă nu de vreo „demascare“ a realităţilor sovietice este vorba, ci de o privire atentă asupra omului ca individualitate. Suntem martori la ascensiuni şi decăderi, descoperim conştiinţe împovărate, vedem îndoiala şi slăbiciunea personajelor atunci când sunt puse în situaţia de a alege. Fiecare om este important, iar deciziile lui nu rămân niciodată fără consecinţe. Sunt pagini de scriitură însufleţită, de o remarcabilă forţă artistică. Este forţa trăirilor autentice, care nu pot lăsa pe nimeni indiferent...

Volumul reunește povestiri din anii ’60, unele dintre ele interzise în Rusia decenii la rând, și „miniaturi” – scurte poeme în proză de o forță artistică neobișnuită, care ni‑l arată pe Soljenițîn drept un observator extrem de atent, un cugetător profund și un creator de imagini surprinzătoare.Preocupat de soarta Rusiei, din trecutul îndepărtat că și din prezentul asumat dureros, scriitorul vorbește despre responsabilitatea pentru memoria culturală, despre libertate, despre bucuria de a trăi, dar și despre atitudinea în față morții. Toate acestea nu înseamnă altceva decât nevoia de identitate spirituală, ceea ce îl face pe om să fie om. Mai aproape de Tolstoi decât de Dostoievski, Soljenițîn alege seninătatea răspunsului, nu zbuciumul întrebării...