Scris între anii 1905 și 1909, „Alteță regală” poate fi citit în mai multe chei: dincolo de meandrele unei istorii de iubire se află un bildungsroman în care, privită fie cu ironie, fie cu umor, natură umană își dezvăluie cele mai ascunse sentimente, iar ideile sociale, politice și, implicit, estetice ale autorului capătă o formă recognoscibilă.
Thomas Mann construiește un decor de operetă pentru ceea ce el însuși a numit „o comedie în formă de roman”: familia Grimmberg domnește peste un ducat cu un milion de locuitori, pierdut între păduri, supus unor „stări de fapt îngrijorătoare”, căci finanțele se află într-un declin perpetuu, castelele se degradează văzând cu ochii, iar bărbații de stat nu cad de acord asupra măsurilor ce-ar trebui luate. Tocmai atunci când toată lumea este cuprinsă de deznădejde, marea ducesa Dorothea da naștere unui al doilea prinț, Klaus Heinrich, care are „o mâna sfrijită”. Din acest punct, romanul se desparte în ramificații alegorice, ce oferă considerații despre identitate, educație, societate. Fericirea lui Klaus Heinrich va deveni, în aceeași măsură, și o fericire obștească, căci el își va găși marea dragoste și va împlini profeția sub semnul căreia i-a fost pusă venirea pe lume.
Fragment din carte:
„Albrecht al II-lea
Marele duce Johann Albrecht muri de o boală îngrozitoare, care avea ceva nud și abstract în sine și care, de fapt, nu putea fi denumită altfel decât moarte. Se părea că moartea, sigură de dreptul ei de posesiune, refuză în cazul acesta orice masca sau apariție și că se prezenta direct, că ea însăși, că descompunere propriu-zisă. Era vorba, în esență, de o descompunere a sângelui, provocată de supuratii interne, iar o operație radicală, întreprinsă de un chirurg celebru, nu putu nici măcar să încetinească procesul progresiv al distrugerii. Sfârșitul veni repede, cu atât mai repede cu cât Johann Albrecht opusese prea puțină rezistență morții. Dădea semne de un dezgust fără margini și se exprimă față de membrii familiei și chiar față de medicii curanți, în repetate rânduri, în sensul că e obosit de moarte „de toate" — deci de existența să princiară, de modul sau de viață august și supus exhibitiei. Trăsăturile obrajilor, cele două brazde de trufie și plictiseală, se conturară în ultimele sale zile într-un fel înspăimântător de exagerat, cu adevărat grotesc, că o grimasă, pentru a se netezi puțin abia în moarte...”