Nemuritorii de rând

„Îl iubea și tremura de bucurie. Deci, iubea și ea, putea și ea să iubească. Nu era doar monstrul ăla atoțiiubitor și-al nimănui care credea că este. Credea și se-ngrozea. Putea și ea să-și adune iubirea la un loc într-o boccea și s-o dea și unui singur om, nu numai tuturor, nu numai risipită. Fusese doar o chestiune de timp și de frică, doar precauție. Însă acum își găsise omul potrivit, omul ei. Mai rămânea să-l și-ntâlnească, dar, la cât timp trecuse, la câtă viață, ce mai contau câteva luni. Până atunci, își vor scrie și vor vorbi mult la telefon. O să reziste ea, e o stoică, nu vreo disperată. Marea iubire trebuie compensată cu ceva, nu? E ca o casă căreia începi să-i astupi găurile din pereți și din dușumea mult înainte s-o construiești.”