Fantast si lucid, capabil de ametitoare salturi in lumea reintregita a trairii, visarii si gandului, Andrei Gazsi o scruteaza aici, in aceste frematatoare poeme in proza, cu nesat, cu nesatul unui aprig sentiment al urgentei. Iar ele, poemele, purtate ca de un viscol ultim, inchipuie inca o data, dar altfel decat in celelalte carti ale sale, anatomia acelei lumini fara de care existenta ar ramane orfana. O lumina care e si aceea a cuvantului ce nu isi uita radacina, tacerea, si, neuitand-o, se apropie de deplinatatea lui. - Ioan Milea
Andrei Gazsi, Axa luminii: Nu ma plang, nu blestem, nu strig. De data aceasta calatoresc clandestin in sala motoarelor din cala pamantului. Diavolul, chipesul mecanic, unge lagarele de bronz, pistoanele proptite in margini de ape. Pamantul duduie. Alunecam, asadar, prin palatul de sticla spre nicaieri, unde ne asteapta transbordarea.
Pe marginea mai subtire a firului de par al ceasornicului trece axa luminii, luminand portul-mama din departare. Nava-pamant, in care calatoream clandestin, cum iti spuneam, transporta limpezi izvoare, pietre diamantine, insecte fioroase, saracul si bogatul. Fii marginea mai subtire a firului de iarba, iti scriam pe manseta valurilor, lumineaza-mi gandurile si vei fi chiar tu axa luminii!
