O grămăjoară de cioburi
Scriam odată, acum vreo zece ani, că România este ca o fată frumoasă și naivă născută la țară, cu care toată lumea se culcă, dar nimeni nu o ia de nevastă. Ea se îndrăgostește și de primul întâlnit și de al doilea întâlnit; ea se îndrăgostește la fiecare alegeri, crezând că, în sfârșit, cineva îi va oferi stabilitatea unui statut și o va respecta.
Ceea ce nu se întâmplă. Și ea continuă să spere, pentru că nu are altceva.
Acum nu mai cred că e doar naivitatea României de vină, sau lipsa ei de educație, sau faptul că e atât de frumoasă, ceea ce s-a întors de multe ori împotriva ei în istorie.
Acum cred că țara asta cu nume de fată s-a privit de la începutul timpului într-o oglindă care s-a spart și s-a transformat într-o grămăjoara de cioburi. Un ghinion cât pentru un mileniu.
De aceea, toți cei născuți aici vin pe lume cu un ciob de oglindă în mână, în care se taie și sângerează în gol. Zi de zi, se oglindesc în aceeași grămăjoara de cioburi, în care s-au oglindit părinții lor și se vor oglindi și copiii lor. La nesfârșit. Grămăjoara le este și casă, și masă, și cerul înstelat. Până când vor muri sau vor pleca.
Rana mea, țara mea suspendată în gol, acesta carte îți este dedicată. Și eu continui să sper pentru că nu am altceva.
„Înainte de a începe lungul drum al pustiului, Dumnezeu a îndulcit apele amare, căci oamenilor le era tare sete. Apoi, le-a trimis prepelițe, fiindcă se-mpuținau de foame. Cât au traversat deșertul, israeliții au mâncat mană. Le-a ținut și de foame, și de sete. Pe pământ cădea mana, din cer cădea, în fiecare dimineață. Oamenii o mâncau și se salvau. Nu aveau voie să o păstreze, așa era porunca. Totuși, unii, de frica foametei și din puținătatea credinței, au încercat să țină un pic de azi pe mâine, însă mana n-a mai fost bună de mâncat. Dumnezeu promisese mană pentru fiecare zi a pribegiei și s-a ținut de cuvânt. Poporul lui Israel a fost salvat și, după patruzeci de ani de pustiu și mană, a ajuns în Țara Promisă. Anca Mizumschi a scris aici o carte a pribegiei, o pribegie care i-a-nceput înainte de plecare, cu mult înainte. Și nu e doar pribegia ei, ci a fiecărui om care se naște în țara asta minunat de frumoasă, de care ți-e dor tot timpul pentru că nu te simți aproape niciodată acasă. Anca a spus aici deopotrivă adevăr și poveste, adevărul poveștii și povestea adevărului. Adevărul ei, povestea ei. Mana și deșertul sunt însă ale noastre, ale tuturor. Cât timp va mai mânca mană poporul tău, Doamne, și cât deșert amar de necredință în sine mai are el de trecut?” (Ana Barton)
„Ce surpriză mi-a făcut Anca Mizumschi! Îi cunosc toată opera poetică, pe care am și comentat-o de cîte ori am avut prilejul, așa că, atunci cînd am acceptat să scriu cîteva rînduri pentru această copertă, mă gîndeam la un volum de poezii. Și nu e! E unul de proză, dar ce proză! Sînt textele scrise în două registre, primul autobiografic și chiar autoscopic, cel de-al doilea îndreptat spre exterioritate, spre țara noastră, spre dramele acesteia. Cred că exilul i-a prins bine Ancăi, pentru că și-a găsit un ton care nu seamănă cu cele ale comentatorilor de aici, care oscilează între umorul bășcălios și sarcasmul încrîncenat. E tonul cuiva pe care țara îl doare, dar care are puterea să-și distileze durerea. Distanțarea geografică produce un fel de efect de distanțare estetic. Și iese o carte care te tulbură, dar nu te lasă complet lipsit de speranță. Mă bucur că am citit-o cumva în avanpremieră!” (Liviu Antonesei)
Cartea Ancăi Mizumschi vine la timpul potrivit. E o modă rea printre noi: ne-am deprins să ne disprețuim țara, să o facem de două parale și să o găsim vinovată pentru toate neîmplinirile noastre.
Anca Mizumschi, care știe ce înseamnă un exil, ne dă o carte care, dimpotrivă, ne invită să ne iubim rădăcinile. Sigur că se poate trăi cu rădăcinile smulse, e secolul XXI, se poate trăi oricum, dar – ne arată Anca Mizumschi – rădăcinile, chiar și smulse, continuă să existe și să lucreze în oameni.
Așadar, o invitație de a ne iubi țara. Încă una? Încă una din aceea? Nu. Anca Mizumschi nu a scris încă un volum patetic și inutil, acum, în prag de centenar. A scris o carte sinceră și personală, care ne privește însă și pe noi.
Până la urmă, orice carte e o călătorie, iar călătoria în țara suspendată a Ancăi Mizumschi ne face bine.
Bineînțeles că trăim în universul propriilor sentimente, iar realitatea de prea puține ori vine să sprijine această lume interioară. Dar așa au trăit oamenii dintotdeauna și, probabil, așa vor trăi întotdeauna: mai degrabă în imaginar. De aceea e atât de important imaginarul nostru colectiv.
Iar Anca Mizumschi înțelege acest adevăr, și de aceea trăiește – cu groază – degradarea României în imaginarul nostru colectiv. Ideea pe care o scrie Anca Mizumschi iar și iar: țara noastră tânără, care cu greu a ajuns iată și la o sută de ani, nu e coșul de gunoi al istoriei ratărilor noastre! Țara noastră ne privește.
Anca Mizumschi ia iernile aspre din sudul Dobrogei, apa Dunării și Paștele la Cracii Preotesei, ia Păcuiul lui Soare și o fântână musulmană, ia toată insula Tâlchia, cimitirele de fier vechi și scenariile apocaliptice despre sfârșitul lumii din Piața Domenii, își ia amintirile și le pune la temelia unui manifest.
Nu sunt de acord cu Anca Mizumschi în multe puncte din cartea ei, și e bine că nu sunt. Sunt un om care se vrea membru cu drepturi depline în Internaționala Oamenilor Buni de Planeta Pământ, nu găsesc virtuți în naționalism, dar pot înțelege nevoia de patriotism și de a îngriji o moștenire.
Pot înțelege și toată disperarea cu care această carte a fost scrisă – Țara mea suspendată e o declarație de dragoste, dar este și un avertisment teribil: România dispare. (Andrei Crăciun)
