Andrei Crăciun

„Andrei Crăciun este un om-cratimă (exact aşa, cu cratimă). Prin subiectele pe care şi le alege şi prin felul cum le tratează, el leagă jurnalismul de literatură şi aprinde focul sub cuvinte. Iar cuvintele ard de cum ţâşnesc din tastatură, aşa cum li se întâmplă de obicei poeţilor. Căci, dacă nu ştiaţi, Andrei Crăciun este poet. Haina de ziarist e doar o costumaţie de bal mascat, un joc, o convenţie. Articolele strânse în Baricadele şi alte câteva sute fac de fapt dovada unei ciudăţenii: avem, iată, un afluent mai mare decât cursul principal. Elegiac sau pătimaş, ironic sau sentimental, solidar sau sarcastic, Andrei Crăciun navighează pe afluentul gazetăriei, vegheat de Brunea-Fox şi Cosaşu, însă busola lui lăuntrică arată mereu spre vers, spre metafora neîngrădită de rimă, spre misterul împărtăşit.“„Citind textele din Baricadele, cei care spun despre articolul de ziar că e perisabil şi sortit unui destin de efemeridă au prilejul să-şi revizuiască judecata. Şi să accepte că talentul, fineţea şi sensibilitatea alcătuiesc o armătură rezistentă la timp. Indiferent dacă scrie despre un destin fracturat, un oraş de basm, un meci sau o lichea, Andrei Crăciun o face la temperatură înaltă, cu stil şi cu o reconfortantă preţuire pentru limba română.“ (Radu PARASCHIVESCU)..

Și aş fi vorbit mult, iar dumneavoastră m-ați fi certat, apoi eu aş fi tăcut mult, şi dumneavoastră ați fi tăcut şi mai mult, am fi fost chiar aşa, ca doi oameni care ştiu cum zdrobeşte viața, căci avea dreptate Talmudul, şi domnia voastră aveați dreptate să nu uitați acest amănunt, că suntem asemenea măslinelor şi dăm din noi tot ce avem mai bun doar când suntem zdrobiți, dumneavoastră ştiți orchestra aceea care cânta o melodie atât de frumoasă, încât nimeni nu mai dorea să asculte altceva până la moarte, întocmai aşa aş fi vrut şi eu să nu se încheie niciodată noaptea care s-a încheiat, să nu izbucnească soarele acesta palid, să nu mai fie decembrie în lume, şi nici cetățeni pe trotuare, şi nici tramvaie, să rămână numai şi numai cuvintele din cartea aceasta, cartea aceasta în care cărțile sunt ucise cu brutalitate, aşa cum şi viața ucide oamenii...

Intr-o lume perfecta, prima iubire ar fi si ultima. Dar lumea nu este perfecta. Din fericire, ea, prima dragoste, ramane totusi cu tine pana la sfarsit, ca amintire.Amintirile sunt importante. Desigur, s-ar putea sa nu fie nici asa. Mai depinde si de noroc. Viata ramane, dintotdeauna si pretutindeni,si o loterie.Andrei Craciun ..

City Blues. Cântecul ăsta o să fie – trebuie să fie ! – ca viața tuturor oamenilor din orașul ăsta împuțit.El o să curgă ca o copilărie, apoi va înnebuni deodată – adolescența durează câteva clipe! -, apoi trec alte câteva clipe, și se va sfârși și tinerețea, totul se va prăbuși în melancolie, melancolia va fi inutilă și sfâșietoare, iar la sfârșit va coborî moartea, nu se poate altfel.City Blues. O să iau tramvaiele de pe șinele lor, o să iau durerile bețivilor, o să iau strigătele țiganilor – fiareeeee veeeeechi luăăăăm! -, o să iau rondurile care temperează marile intersecții, o să iau praful și lenea, o să iau amintirile și visele zdrobite ale muncitorilor, o să iau salariile casierelor, o să iau ziarele și o să iau tatuajele domnișoarelor rebele, și o să le ascult muzica intimă.Îmi aprind o țigară. Prea mult gudron. E cancer. Bineînțeles că e cancer. O fumez și o rază puternică evadează din soare și mă lovește cu furie, mă lovește ca și cum ar vrea să îmi despice craniul și să mă ucidă.City Blues...

De cele mai multe ori pur și simplu umblu pe jos prin întuneric pe străzi secundare purtând în buzunarele nădragilor mici diamante pe care, când și când, le scot și le arunc spre felinarele stinse, pentru că îmi place lumina aceea de-o clipă, pentru că frumusețea nu poate fi decât astfel: o lumină de-o clipă de la un diamant aruncat de un vagabond înspre un felinar stins, pe o stradă secundară, în noaptea din oameni...

Ficțiunea a fost blândă cu mine: mi-a arătat cum traversau orașele crupe de dame, pe când boschetarii dormeau, mi-a arătat cum un om poate să fie luat din genunchi și așezat într-un pat de femeie, așezat acolo ca un semn de întrebare.Și tot ea mi-a arătat ce rămâne când secunda se termină și cum se poate racorda timpul la ritmul bătăilor inimii unei necunoscute după o criză de astm, și cum să supraviețuiesc trăind singur ca un Dumnezeu bolnav, și cum se pot ridica scriitorii, ca niște duhuri, din mașinile lor de scris – în vremea vițeilor de aur.În povestiri am dărâmat temple, aici am fost înjunghiat la o răscruce de tăceri, aici am fost cel mai bun. Toate aceste texte m-au vindecat atât cât puteam fi vindecat de mine însumi.Andrei Crăciun..

ți-am căzut în genunchim-ai ridicat și m-ai așezatpe marginea patului tăuca pe un semn de întrebaremai târziu am adormit împreunăși am călătorit multunul prin visele celuilaltfără să ne întâlnimuneori între noi e o paceprivim împreună aceiași pixelipână oboseștisuferi de miopie și alte boli ale ochiloruneori îmi îngăduisă îți pun eu picăturile de searăși atunci ochii tăi te părăsescși se uită la noiochii tăi văd cumeu nu mai am identitateochii tăi îmi condamnă ficțiunileochii tăi au puteri oculteși nu le folosescochii tăi sunt complicii meiochii tăi știu că am descoperitlipsa de sens a existenței omuluipe pământși mă iartă..