Extincţie

Iconoclast de mare clasă, uneori la limita blasfemiei, Bernhard a fost toată viaţa în centrul unor scandaluri de proporţii, provocându-le cu o satisfacţie neobosită atât pe scena literară, cât şi pe cea a teatrului. Pricepându-se ca nimeni altul să polarizeze opiniile, a fost urât şi, mai nou, adulat de compatrioţii săi austrieci, deşi a interzis prin testament publicarea oricărei cărţi, producţii teatrale ori lecturi în Austria timp de 70 de ani. „Maniac al dezastrului“, „nemilos şi irezistibil“, „trivial şi sublim“, un artist al exagerării afişând un gust evident pentru hiperbolă, Bernhard este creatorul unui stil unic, obsedant, cu fraze lungi, muzicale, cu repetiţii interminabile care bântuie cititorul. Extincţie este ultimul său roman, un soi de testament plin de o forţă devastatoare şi, pe alocuri, comică. Multe voci îl consideră cea mai bună operă a sa. „În spatele aparentului sadism lingvistic al lui Bernhard există un scop mai profund. Se pare că a preluat celebrul dicton al lui Wittgenstein care spune că «Limitele limbajului meu sunt limitele lumii mele» şi l-a ridicat la rangul de provocare personală. Aşa se face că a încercat să-şi extindă limitele exterioare ale propriului limbaj până la punctul în care ar putea îngloba chiar şi cele mai extreme forme ale experienţei umane.“ The New Yorker „Thomas Bernhard este unul dintre maeştrii ficţiunii europene.“ George Steiner