„Era aproape şi ochii mei se mutau sfredelind inutil şi încăpăţânat bezna, după cum din fluidul ei răcoros se închega şoapta tălpilor goale. Oare vede ursul în întunecimea asta?… Nu vede… Dar dacă vede?... Apoi am auzit liniştea. O linişte grea ce venea spre mine ca o apă, izvorând din locul în care îmi rămăsese înfiptă privirea. Se oprise acolo şi asculta. Au fost clipe adânci, când tăcerea a căpătat stridenţe agresive, crescându-şi năvalnic nimicul până când s-a spart sub pufnitura de primejdie a ursului: sonoră, precum o răsuflare îndelung reţinută a pădurii. Apoi, aspru şi fără a mai alege locul, s-a auzit galopul lui cutremurând pământul, strivind ramuri şi frunzare, sorbit de singurătăţi... Începuse jocul.”
„O vreme, prea tânăr fiind, am purtat şi o puşcă, însă am înţeles la timp – oare? – că, încredințat că fac sport, îmi prigoneam propriii aliaţi şi că duşmanul nostru comun era altul, aflându-se adesea în preajmă, oarecum frumos la chip, uneori cu haine şi maşini scumpe.
Am văzut bine cum seamănul meu, fratele meu este păstrăvul, ursul, un molid,… un cosaș, mai mult decât un beţivan bolnav care îmi intra revendicativ în cabinet sau vreun politician arogant, ambii considerându-se „deasupra” aprioric, dar fiind deasupra doar prin statul în două picioare, condiţie total insuficientă.”
Nicolae Romulus Dărămuș s-a născut la 21 mai 1954 la Cluj. Absolvent al Facultății de Medicină a UMF Cluj în 1980, s-a specializat în medicina internă pe care o practică până în anul 2001, când – convins că „omul nu poate fi vindecat” – abandonează irevocabil această profesie, nădăjduind totuși în „vindecarea lui”. Este trecerea de la medicina alopată la cea holistică, bolile trupului având – cu rare excepții – cauze spiritual-comportamentale. În faptul profund fiind vorba de „vindecarea” omului de frică, implicit de traiul în „a avea”, spre a trăi iubirea și în „a fi”; deziderat care nu se poate atinge prin medicamente, ci prin „resetarea spirituală” grație educației, loc unde știința epigeneticii se îngemănează cu credința... Asta însemnând părăsirea paradigmei „omul, stăpânul naturii” – prin care, având comportament autodistructiv, omul distruge și viața pe Terra – în favoarea celei în care omul înțelege că este doar parte a naturii. El fiind însă „Primus inter pares” – primul dintre egali – încărcat cu răspundere pentru soarta tuturor celor din Marea Lucrare Divină.
Scriitor, gazetar, activist de mediu, fotograf de natură și desenator, Nicolae Romulus Dărămuș este promotorul „eco-artelor” în România, literatura ecologică – fundamentată pe trezirea emoției, empatiei și compasiunii pentru tot ce e viu – alături de fotografie, aflându-se în prim plan. În baza unui experiențial îndelungat și confirmat, el nutrește convingerea că „Nu există revoluții, ci doar evoluții… Revoluțiile schimbă numai liderii, nu și spiritualitatea maselor. De aceea, schimbarea spirituală întru adevăr, bine și frumos – toate însemând iubire și frăție – se face om cu om și om de la om, realizându-se creșterea numerică spre masa critică necesară schimbării atmosferei unui loc, a unui ținut, a unei țări”; realitate strâns legată de „patriotismul planetar” – sintagmă pe care el lansat-o sub acest titlu în Jurnalul Național (8 oct. 2010).
