Camil Petrescu

După ce, timp de șase decenii, piesă Aici se repara ieftin roată norocului a rămas îngropată în paginile unor periodice, ediția de față poate fi considerată că o „descoperire” sau, măcar, o „redescoperire”. Iar asupra importanței ei – de vreme ce cuprinde o piesă semnată: CAMIL PETRESCU – nu trebuie deloc să insistăm.De asemenea, problemele pe care acest text le ridică în marele proces al literaturii „obsedantului deceniu” – proces niciodată pus pe rol – sunt iarăși de prima însemnătate. Cum sperăm că, totuși, cândva, într-un viitor oricât de îndepărtat, literatură română își va face acest, absolut necesar, proces de conștiința, documentul de față – excepțional, pentru că e semnat de un om excepțional – va trece în centrul discuțiilor. Până atunci, Editura ACTAEON BOOKS îl pune la dispoziția antemergatorilor – „a celor foarte puțini”, după cum s-a exprimat Stendhal. ..

Husserl. O introducere în filozofia fenomenologică..

„Camil Petrescu „a excelat în toate capitolele spiritului enciclopedist, care-l caracterizează... E poet, cu adevărat poet; e prozator, cu adevărat prozator... În toate diametralele opuse Camil Petrescu are talent... E autor de teatru adevărat... poate fi asemuit cu o boare de mireasma, care trece prin toate apartamentele intelectului, din odaie în odaie, egal, nemodificat și irezistibil.” (Tudor Arghezi)..

Triunghiuri amoroase sunt destule în amandoua romanele lui Camil Petrescu de dinainte de război. Combustibilul care pune dorința în mișcare este, în amandoua, vanitatea. Dacă pasiunea se analizează și formează obiectul prozei psihologice, vanitatea se reflectă în gesturi și formează obiectul prozei comportiste. Camil Petrescu, atât de dator lui Proust în tezele lui despre român, nu-i datorează mare lucru în române că atare. Patul lui Procust e romanul unor vanități rănite: a doamnei T. și a lui Fred Vasilescu, în primul rând. Tocmai ale celor cărora Autorul le da cuvântul, pe care-i îndeamnă să scrie. Doamna T. reușește mai bine să se confeseze, deși nici ea până la capăt. Fred Vasilescu, în schimb, nu vorbește deloc despre el însuși (nu aflăm niciodată de ce o părăsește pe doamna T., pe care o iubea), preferând să se ocupe de Ladima și de Emilia, a căror relație îl intrigă, fiindcă nu descifrează în ea nicio urmă de vanitate. Din contra, o patimă greu stăpânită la Ladima, iar la Emilia un vag dispreț de femeie nesatisfăcută de darurile preponderent epistolare ale poetului îndrăgostit...

VOLUMUL I (176 pagini) + VOLUMUL II (167 pagini)„La apariție, în 1930, romanul lui Camil Petrescu, „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, a surprins critica prin caracterul lui aparent neunitar. O poveste clasică de dragoste și un jurnal de război, greu de legat între ele. Persoana întâi a narațiunii nu părea suficientă pentru a fi citite împreună. Și mai era ceva, impresia, nu chiar ușor de formulat, că nici gelozia, nici războiul nu aveau înfățișarea cunoscută din alte romane ale vremii. Ceea ce critică n-avea cum să știe încă era că, sub ochii ei, se petrecea o reformă a romanului pe cât de profundă, pe atât de radicală, și că, în pofida inerției unui gen devenit foarte popular, romanul nu va mai fi niciodată același după „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război.” (N. Manolescu)Fragment din roman:„- Domnule căpitan, vream să vă rog, că și-aseară, pentru o permisie de două zile la Câmpulung...Am acolo...- Dragul meu, îmi pare rău, dar nu se poate, ce să-ți fac?- Domnule căpitan, nici nu vă închipuiți ce serviciu mi-ați face...- Cum să nu știu...știu...dar nu se poate...Aseară, la popotă, în sfârșit, a fost a treia încercare, mai nefericită decât toate. Eram cu gura arsă, cu ochii țări în cap, căci simțeam că nu voi putea fi la Câmpulung decât dezertand și, prevăzând toată nenorocirea, eram totuși hotărât să dezertez. Toată noaptea m-am frământat mistuitor.Iată, au început să se albească ferestrele, în casa întunericul se rărește că un praf și eu n-am închis încă ochii. Ceartă cu Corabu mi se pare ștearsă.- Dom sublocotenent, vă cheamă dom căpitan Dimiu...a venit după dumneavoastră Nistor Oancea.Căpitanul Dimiu e în cămașa de noapte țărănească și în papuci.- Domnule...vrei să pleci la Câmpulung?...Ai treaba acolo?- Domnule căpitan, trebuie să mă duc negreșit...Tace îndelung, pe gânduri, că și când m-ar fi chemat doar așa, ca să-mi puie o întrebare acolo, și numai după un timp:- Deh! domnule...- Domnule căpitan...Acum soldatul îi aduce pe masa țărănească, acoperită cu pânză de casă, o dulceață și o cafea neagră.- Mai adu o dulceață, Grigore, și o cafea pentru domnul sublocotenent. Și, întorcându-se spre mine: Eu m-am deprins să mă scol de dimineață și asta e „cafeaua mea cu lapte".Mă măsoară din cap până în picioare și iar tace. Îl măsor și eu încercând să ghicesc ce gânduri are, ba sunt ispitit să-i dau brânci, înspre cel bun.- De, domnule...știu eu ce să fac?...Deh...i-am spus-o și lui Orisan aseară. E ordinul regimentului să nu părăsească nimeni unitatea. Uite ce... Ia un om cu dumneata, care știe să te ducă pe deasupra, să ocolești Dambovicioara, dai drept în șoseaua mare, că să nu întâlnești pe nimeni de la regiment. Dar și dacă te întâlnește cineva, să spui că te-am trimis să faci o recunoaștere spre Rucăr.Am crezut că irumpe totul în mine de atâta frenezie.- Domnule căpitan, n-aveți nici o grijă.Aș fi vrut să trec pe la Orisan să-i mulțumesc, dar mi-era să nu întârzii. Probabil că aseară, la popotă, au discutat cu toții întâmplarea, datorită lui.Am luat un soldat care știa drumul peste culme și am pornit-o așa cum mă găseam.Mai întâi spre Giuvala, urcând încet, pe urmă am ocolit, vâslind peste pășuni și faneturi, până deasupra șoselei mari. Era un soare viu, că de cristal apos și cu raze evidente, care dădea reverberații umede culmilor stâncoase și făcea proaspăt verdele vegetal. Rouă se uscase, dar tot mai dăinuia cât să ne ude încălțămintea. Munții cei mari, priviți cum veneau amenințători spre noi, de sus, creșteau, desfiintand depărtarea. În stânga, Ghimbavul, nemaipomenit de masivă moschee de piatră (pe lângă ea, Sfânta Sofia să pară jucărie de are de jur-împrejurul cupolei de piatră povarnisurile de sute de metri, drepte că niște pereți, din care însă crește o vegetație de stânci, ici-colo amestecată cu cea de brazi. Aceste povarnisuri sunt atât de apropiate de cele ale munților vecini, numai câțiva metri uneori, că fundul prăpăstiilor, cu păraiele lor, n-au văzut de când e lumea, niciodată, soarele...ici-colo, nici lumina lunii.”..