Patul lui Procust

Triunghiuri amoroase sunt destule în amandoua romanele lui Camil Petrescu de dinainte de război. Combustibilul care pune dorința în mișcare este, în amandoua, vanitatea. Dacă pasiunea se analizează și formează obiectul prozei psihologice, vanitatea se reflectă în gesturi și formează obiectul prozei comportiste. Camil Petrescu, atât de dator lui Proust în tezele lui despre român, nu-i datorează mare lucru în române că atare. Patul lui Procust e romanul unor vanități rănite: a doamnei T. și a lui Fred Vasilescu, în primul rând. Tocmai ale celor cărora Autorul le da cuvântul, pe care-i îndeamnă să scrie. Doamna T. reușește mai bine să se confeseze, deși nici ea până la capăt. Fred Vasilescu, în schimb, nu vorbește deloc despre el însuși (nu aflăm niciodată de ce o părăsește pe doamna T., pe care o iubea), preferând să se ocupe de Ladima și de Emilia, a căror relație îl intrigă, fiindcă nu descifrează în ea nicio urmă de vanitate. Din contra, o patimă greu stăpânită la Ladima, iar la Emilia un vag dispreț de femeie nesatisfăcută de darurile preponderent epistolare ale poetului îndrăgostit.