În volumul de față Fromm dezvoltă ideile sale despre iubirea de viață și iubirea de moarte, face diferența între diferite feluri de agresivitate aflate direct sau indirect în serviciul vieții și formele maligne ale distructivitătii, descriind două tipuri de personalitate: biofilul și necrofilul. Pe baza experienței sale clinice și a cercetării proceselor sociale, el arată că iubirea de viață, independența și depășirea narcisismului formează un „sindrom de creștere", opus „sindromului de descompunere", format de iubirea de moarte, simbioză incestuoasă și narcisismul malign. Omul are libertatea de a alege între bine și rău, dar alegerile au și consecințe – cu cât face mai multe alegeri în detrimentul vieții, cu atât mai greu ii este să evite împietrirea sufletului. Salvarea nu poate veni decât alegând să iubească viață – să fie mișcât de durerea altei ființe umane, de privirea prietenoasă a altei persoane, de cântecul unei păsări, de verdele ierbii.
Fragment din carte:
„Una dintre cele mai rodnice și mai răsunătoare dintre descoperirile lui Freud este conceptul de narcisism. Freud însuși îl consideră a fi unul dintre cele mai importante elemente ale teoriei sale și l-a utilizat pentru înțelegerea unor fenomene extrem de diverse, precum psihoza („nevroză narcisică"), iubirea, angoasă de castrare, gelozia, sadismul, cât și pentru înțelegere fenomenelor de masă, precum disponibilitatea claselor suprimate de a fi loiale conducătorilor acestora. În acest capitol, doresc să continui de-a lungul liniei de gândire freudiene și să examinez rolul narcisismului în înțelegerea naționalismului, a urii xenofobe și a motivațiilor psihologice din spatele distructivitatii și războiului.
Doresc să menționez în trecere faptul că acestui concept al narcisismului nu i s-a acordat aproape nici o atenție în scrierile lui Jung și Adler și, de asemenea, i s-a acordat mai puțină atenție decât ar fi meritat în cele ale lui Horney. Chiar și în cadrul teoriei și terapiei freudiene, conceptul de narcisism a rămas foarte limitat la narcisismul bebelușului și la cel al pacientului psihotic. Faptul că rodnicia conceptului nu a fost îndeajuns de apreciată se datorează probabil faptului că Freud a insistat să circumscrie conceptul teoriei sale asupra libidoului.
Freud a început de la preocuparea sa pentru înțelegerea schizofreniei în termenii teoriei libidoului. De vreme ce pacientul schizofrenic nu pare să aibă o o relație libidinală cu obiectele (nici în realitate și nici în fantasmă), Freud a ajuns la întrebarea: „Care este, în cazul schizofreniei, destinul libidoului sustras obiectelor?" Răspunsul său este: „Libidoul sustras lumii exterioare a fost direcționat spre Eu, în așa fel încât a luat naștere un comportament care poate fi numit narcisism". Freud a presupus că libidoul este inițial întru totul înmagazinat în Eu, precum într-un „mare rezervor", iar apoi se direcționează către obiecte, dar se sustrage cu ușurință acestora, pentru a se întoarce la Eu. Această perspectiva s-a schimbat în 1922, când Freud a scris că Se-ul „trebuie recunoscut că marele rezervor al libidoului", deși nu pare niciodată să fi abandonat complet viziunea anterioară.
Cu toate acestea, întrebarea teoretică dacă libidoul pornește inițial din Eu sau din Se nu deține o importantă substanțială pentru semnificația conceptului însuși.”
