Din punct de vedere strict ştiinţific nu există o Teorie a Lumii
Multipolare (TLM)1. Este imposibil să o găsim printre teoriile clasice şi
paradigmele Relaţiilor Internaţionale (RI)2. La fel de inutil ar fi să
frunzărim şi cele mai noi teorii postpozitiviste. Aceasta nu este elaborată
până la capăt nici în domeniul cel mai elastic şi sintetic, cum este cel al
cercetărilor geopolitice, care conştientizează la tot pasul ceea ce rămâne în
afara atenţiei în Relaţiile Internaţionale sau este tratat prea tendenţios.
Cu toate acestea, tot mai multe lucrări dedicate politicii externe, celei
mondiale, geopoliticii şi propriu-zis Relaţiilor Internaţionale sunt dedicate
multipolarităţii. Din ce în ce mai mulţi autori caută să pătrundă şi să descrie
multipolaritatea ca model, fenomen, precedent sau posibilitate.
Tema multipolarităţii este abordată într-un fel sau altul în lucrările
specialistului în RI David Kampf (în articolul „Apariţia lumii multipolare”3),
istoricului Universităţii Yale, Paul Kennedy (în cartea „Ascensiunea şi căderea
marilor puteri”4), geopoliticianului Dale Walton (în cartea „Geopolitica şi
marile puteri în secolul XX. Multipolaritatea şi revoluţia în perspectivă
strategică”5), politologului american Dilip Hiro (în cartea „După imperiu.
Naşterea lumii multipolare”6) şi alţii.
În opinia noastră, cel care s-a apropiat mai mult de înţelegerea esenţei
multipolarităţii este specialistul britanic în RI Fabio Petito, care a încercat
să elaboreze o alternativă solidă şi temeinică lumii multipolare, pornind de la
concepţiile juridice şi filozofice ale lui Carl Schmitt.
