„Adrian Botezatu a susținut în mod strălucit, în anul 2013, o teză de doctorat în geopolitică, la Universitatea „Al. I. Cuza”, din Iaşi, conducător ştiinţific prof. univ. dr. Ionel Muntele, consacrată raporturilor bilaterale ruso-chineze, într-o lume multipolară.
Materia amplificată a acestei teze de doctorat face, practic, obiectul cărţii de faţă. Demersul ştiinţific al autorului este fundamentat pe trei mari coordonate: Spaţiu şi populații în istoria Rusiei şi a Chinei; Dinamica structurilor geo-demografice din Federaţia Rusă şi Republica Populară Chineză – analiză comparativă crono-spaţială; 8 importanța geostrategică a spaţiului geografic şi a resurselor naturale în relaţiile bilaterale ruso-chineze.
Lucrarea este scrisă, deopotrivă, într-un stil descriptiv şi analitic, însă vioi, incitând cititorul la o lectură plăcută şi antrenantă. Bibliografia utilizată este reprezentativă sub aspectul folosirii surselor române şi străine de specialitate. Un merit al lucrării este constituit, sub acest aspect, de punerea în circulația ştiinţifică din România a informațiilor oferite de o serie de site-uri în limba rusă, cunoscut fiind faptul că, post 1990, limba rusă este tot mai puţin cunoscută în România. Materialul ilustrativ, grafice şi hărţi, al lucrării potențează şi completează informația ştiinţifică.
Suntem întru totul de acord cu concluzia autorului că Rusia şi China sunt puteri terestre şi continuatoare, pe planuri diferite, ale Imperiului Mongol. Datorită existenței unei opoziții geopolitice eterne între puterile maritime şi cele continentale, Rusia şi China se vor opune întotdeauna puterilor talasocratice ale lumii.
reprezentate acum în primul rând de SUA. Nu vor putea realiza însă acest obiectiv fără a se transforma în amfibieni (termen geopolitic aplicat statelor care sunt puternice militar şi din punct de vedere terestru, şi naval). Prezentăm cititorului o schiţă a perspectivelor geopolitice ale Rusiei şi Chinei, în vederea realizării unei introduceri sumare la demersul ştiinţific al autorului.
Rusia are încă în prezent o economie subdezvoltată, bazată în principal pe exportul de resurse (mai cu seamă hidrocarburi), fiind practic un veritabil imperiu energetic. Totuşi, acest stat confirmă cu prisosință, în prezent, că se află în plină epocă de renaştere a dimensiunilor sale de superputere militară. Operaţiunile militare recente din Ucraina și cucerirea Crimeei, realizate fără a trage un foc de armă, reprezintă o nestemată din cartea istoriei 9 militare universale, care va fi studiată cândva – suntem convinși de aceasta – în toate academiile militare importante ale lumii. De asemenea, operațiunile din Siria au demonstrat că armata rusă și-a depășit alonja regională, reușind operațiuni de proiectare a puterii la mare distanță de patrie. Dacă va reuşi să îşi alipească, în viitorul apropiat, zonele rusofone din estul şi sudul Ucrainei, atunci se va asista la finalizarea realizării de către acest stat a unei surprinderi strategice, nu tactice la adresa NATO şi a Occidentului. Relativ la acest aspect, influentul analist George Friedman, directorul centrului de analize geostrategice STRATFOR din SUA, arăta în mod repetat că „NATO este o alianţă eficientă numai dacă SUA se decid să lupte”.
Influentul geostrateg american John J. Mearsheimer, creator al curentului numit „realismul ofensiv”, în domeniul Teoriei Relaţiilor Internaţionale, arăta următoarele în Tragedia politicii de forţă (ediţia princeps, 2001, tradusă în România, în 2003, pagina 285): „ceea ce face atât de îngrijorătoare o viitoare ameninţare chineză este faptul că ar putea fi mult mai puternică şi mai periculoasă decât oricare dintre hegemonii potenţiali cu care s-au confruntat Statele Unite în secolul XX. Nici Germania wilhelmiană, nici Japonia imperială, nici Germania nazistă, nici Uniunea Sovietică nu aveau nici pe departe tot atâta putere latentă, ca Statele Unite în timpul confruntărilor dintre ele. Dar, dacă ar deveni un Hong Kong gigantic, China ar avea probabil o putere latentă de patru ori mai mare decât Statele Unite, ceea ce i-ar permite să obţină un avantaj militar decisiv în Asia de Nord-Est. În aceste condiţii, este greu de imaginat cum ar putea Statele Unite să împiedice transformarea Chinei într-un competitor de același calibru. Mai mult, China are șanse de a fi o superputere mai puternică decât Statele Unite în competiţia globală ce ar urma între cele două ţări”.
În competiția globală, chinezii sunt ajutați enorm de mentalitatea lor, considerându-și ţara şi pe ei înşişi, încă din Antichitate, „centrul universului”. Chu-goku înseamnă literalmente „centrul universului”; Vezi Kenichi Ohmae, 1991, The Borderless World: Power and Strategy in the Interlinked Economy, p. 79. De aici derivă o deosebită încredere în forțele proprii.
Mecanismele economice şi financiare actuale sunt create de către Occident, iar Rusia şi China nu pot concura cu succes pe acest teren. Șansa acestor ţări de a schimba în totalitate temeliile lumii unipolare create de SUA, post 1991, care se clatină însă foarte serios, post 2008, ar consta în posibilitatea ca, la finele acestei crize economico-politice mondiale prelungite, să fie create nişte mecanisme economice şi financiare internaționale mai echitabile.
Analizele internaționale arată că, în momentul de faţă, China este mai bine poziționată decât Rusia pentru ca, într-un interval mediu de timp (1-3 decenii), Imperiul Celest să devină prima superputere a lumii.
Pentru a reuşi însă această performanţă, China are nevoie de o combinaţie unică între o conducere strălucită, creştere economică neîntreruptă, modernizare (nota ns.: nu occidentalizare; strălucitul geostrateg American Samuel Huntington făcând o diferenţiere netă între cele două concepte), mentalitate chineză şi the Chinese way of life (ultimele două fiind bazate pe Tao). Dacă un singur element din această combinaţie nu va funcţiona, acest surprinzător – pentru majoritatea opiniei publice din România – „vis chinezesc” nu va putea fi îndeplinit. China este în prezent o superputere economică, rămânând însă mult în urma SUA din punct de vedere militar. Cu toate acţiunile sale de înarmare, China nu ar putea face faţă acum cu succes, conform opiniei unanime a analiștilor militari, grupărilor de portavioane ale SUA. Rusia are o situaţie inversă, fiind, în conformitate cu o expresie consacrată, un gigant militar şi un pitic economic. Statul rus, condus cu foarte mare abilitate de președintele Putin, deţine o tehnologie bine pusă la punct în materie de rachete şi avioane, forţe militare terestre (o parte dintre ele, nu totalitatea lor) deosebit de bine instruite, echipate şi motivate, forțe navale bine instruite şi având o dimensiune rezonabilă. Totuşi, în domeniul naval, şi Rusia mai are mult până să poată concura cu succes puterea navală a SUA. Acelaşi John Mearsheimer dădea o definiţie a unei superputeri militare: o entitate statală care poate să lupte de la egal la egal cu SUA. China are în prezent economia cu ajutorul căreia să-şi poată edifica o armată redutabilă, Rusia trebuie să-și edifice mai întâi acest gen de economie, pe baza resurselor economice enorme de care dispune.
Indiferent dacă SUA îşi vor păstra sau nu, în viitorul apropiat, dimensiunea de singura superputere militară a lumii, Rusia şi China s-au afirmat, în ultimul deceniu, în calitate de „actori geostrategici” (expresia îi aparţine lui Zbigniew Brzezinski), la scară planetară, iar SUA nu mai pot modifica ușor această realitate, de care trebuie să țină cont conducerea României.
La finalul acestor consideraţii, câteva concluzii se impun cu necesitate. Lucrarea lui Adrian Botezatu are meritul deosebit de a aduce la cunoștința cititorului român obiectiv şi imparțial informaţii relevante despre Rusia şi China, în măsură să resusciteze noţiunea de interes naţional, părăsită, practic, în ultimii 24 de ani, 12 atât de către politicieni, cât – şi aceasta este mult mai grav – de către marele public. „Românii nu sunt o naţiune, ci o profesie”, conchidea cancelarul Otto von Bismarck în secolul al XIX-lea.
Fără retrezirea interesului naţional, adevărul acestei afirmații nu poate fi respins nici acum, la începutul secolului XXI.
Lucrarea sociologului şi politologului sucevean ajută la (re)trezirea sentimentului naţional al cititorilor, sugerând clar că UE şi SUA nu sunt singurii „actori geostrategici” globali, că pe lângă ei mai există Rusia şi China care deţin aceeaşi calitate şi, adăugăm noi, au interese în România. Pentru un stat mic şi slab ca România, mizarea á la longue pe o singură carte, în cazul de faţă SUA şi UE, şi neglijarea relaţiilor cu Rusia şi China ar reprezenta o practică necunoscută în istoria diplomației statelor serioase şi, totodată, contraproductivă pentru supraviețuirea României, în calitate de stat suveran, dacă se mai dorește în mod serios acest lucru.
Din spațiul diplomației britanice provine expresia lordului Palmerston, care a făcut carieră şi este urmată fără excepţie de toate statele suverane conduse de oameni competenți: „Anglia nu are prieteni şi duşmani eterni, ci numai interese eterne”.
Pentru apărarea intereselor eterne ale României, nu trebuie precupețit niciun efort, bazat însă întotdeauna pe cunoaştere, nu pe sentiment. Cartea lui Adrian Botezatu se înscrie într-o trilogie a cunoașterii realității geopolitice reale a lumii, care ajută mult la cunoașterea intereselor naţionale reale ale României, alături de cărțile lui Paul Dobrescu, Viclenia Globalizării. Asaltul asupra puterii americane, Iaşi, 2010, şi Cozmin Guşă, Imperialism în postcomunism. Geopolitica dezordinii în fostul lagăr socialist, București, 2011.
De aceea, autorul acestei lucrări bine scrise, deopotrivă descriptive şi analitice – pe care o recomandăm spre lectură cu toată căldura –, binemerită aprecierea cititorilor interesați de interesele eterne ale României şi de poziționarea corectă a ţării noastre într-o lume multipolară.”
conf. univ. dr. Florin Pintescu,
decan Facultatea de Istorie și Geografie,
Universitatea „Ștefan cel Mare”, Suceava
