Continuarea volumului Între păduri şi ape. La pas spre Constantinopol: de la Dunărea de Mijloc până la Porţile de Fier (Humanitas, 2015)
La mijlocul anilor ’30, la vârsta de optsprezece ani, Patrick Leigh Fermor a pornit din Olanda către Constantinopol, într-o călătorie care a fost subiectul a trei dintre cele mai îndrăgite cărţi ale sale. Cea de-a treia, Drum întrerupt: De la Porţile de Fier până la Muntele Athos, a văzut lumina tiparului abia în 2013, după moartea autorului.
„Imaginea celuilalt“ are un maestru inegalabil în persoana lui Patrick Leigh Fermor. Dar cine e, în cazul de faţă, „celălalt“? Homo balcanicus, europeanul de pe cele două maluri ale Dunării, sălbatic, ospitalier, aristocrat, orgiastic, alături de care el, „barbarul“ britanic, trăieşte momente unice. Cu însuşirea uimitoare a englezului de a se acomoda rapid oriunde, PLF învaţă româneşte, bulgăreşte, greceşte, îşi găseşte hogeac într-o colibă de lângă Rusciuk şi doarme la fel de adânc în patul somptuos al cutărui aristocrat bucureştean. Printr-o arheologie personală, dibuieşte cuvinte definitorii ale sufletului românesc: doină, dor, zbucium, dar şi filonul lui hedonist: ţuică, mititei „rulaţi pe coapsă“ ori femei splendide pe care le priveşte „cu ochi de mojic“. Recursul la istorie lămureşte climatul balcanic, prea adesea învrăjbit, unde duşmănia, răzbunarea, neuitarea alternează cu împăcarea vremelnică, cu interacţiunea gastronomică ori cu strategia matrimonială. E anevoie de ales ce ne atrage mai mult: descrierea trufaşului Bucureşti interbelic, cu nota lui acuzat occidentală, satul bulgăresc rânduit între rigoare şi făţărnicie ori cosmopolitul Munte Athos, unde vieţuiesc călugări greci, ruşi şi români, într-o înţeleaptă detaşare de cele lumeşti. Este o percepţie multisenzorială a omului din acest spațiu ce transformă naraţiunea lui PLF într-un ghid cu perspectivă inedită. Încerci să-i calci pe urme, căci Drum întrerupt rămâne o iniţiere desăvârşită în permanenţele spiritului balcanic. (Georgeta FILITTI)
Prăvălii cu nume româneşti, printre ele multe firme scrise cu caractere ebraice şi câteva cu caractere armene, huruit de tramvaie şi, dintr-odată, un furnicar de oameni. Se făcea târziu. Înfometat după un drum aşa de lung, m-am instalat într-un birt afumat care părea promiţător; se numea La Pisica Veselă. Mare parte din fum se ridica dintr-o sobă pe a cărei plită se frigeau nişte crochete în formă de fus, după ce un bucătar cu aer blajin le rula cu pricepere între palmele lui uriaşe. Am dat de duşcă nişte ţuică, am înfulecat o mulţime de mititei şi am băut vin cu nemiluita. Toate erau delicioase, şi nu vedeam nici un motiv pentru care să mă opresc din mâncat sau din băut vin. După cum am aflat mai târziu, exista în Bucureşti un loc unde mititeii erau nemaipomenit de buni fiindcă, din câte se zvonea, bucătăreasa, o ţigancă, îi rula pe coapsă.
