Poemele din Operele imperfecte nu sunt mai frumoase sau la fel de frumoase ca eroticele din O viziune a sentimentelor. Sunt, pur şi simplu, altfel, deşi aparţin aceluiaşi poet. În loc să regretăm schimbarea, ar trebui să o salutăm: Nichita Stănescu este unul dintre puţinii mari poeţi români care nu acceptă să moară în viaţă fiind şi, mai întâi la 37, apoi la 45 de ani, întoarce spatele la tot ce crease până atunci şi caută altceva. Tocmai această misterioasă – pentru unii, inexplicabilă sau inacceptabilă – pluralitate asigură operei sale o remarcabilă rezistenţă în timp.
„Etapa postmodernistă este, în opera stănesciană, la fel de reuşită şi de însemnată, pentru evoluţia istorică a poeziei româneşti, ca şi etapa modernistă. Sunt mai puţine versuri memorabile şi mai puţine poeme antologice, dar în spatele textului programatic alcătuit pulsează aceeaşi gândire poetică în alertă, aceeaşi inteligenţă discursivă şi, mai ales, aceeaşi incredibilă capacitate de a tulbura sensurile, care străvede, în semnele greu de înţeles de pe faţă, nodurile de neînţeles de pe dos…” (Răzvan Voncu)
