„Aparent abstract, absurd, e și fundamentul întâmplărilor din "Cimitirul Bună-Vestire", un român al eșecurilor, în care destinul nu mai presupune vreo forță transcendență. Pentru nefericitul Unanian, intelectual subțire (alt "doctor", doctor în Litere și aspirant la o catedră universitară), destinul, văzut că labirint, e de natură socială, terestră, existența personajului lovindu-se neîncetat de opoziția mediului burghez care-l condamnă ratării fără ieșire. Spațiul claustrării tragice din Ochii Maicii Domnului era în final chilia monahală; în cazul lui Unanian, "întâiul de la Abecedar până la doctorat", spațiul crizei finale e cimitirul, protagonistul romanului, șomer cu familie grea, devenind fără voie intendent în lumea morților. Arghezi operează cu personaje oarecum tipice, acestea reprezentând până la un punct categorii sociale: evoluează astfel ministrul, intelectualul, slugă, groparii, plus diverse elemente de coloratură; în dialog alternează viață și moartea, realului îi succeda fantasticul. Naratorului cimitirul îi pare o dată "că un preludiu de Răi",
drept care o secvență de toamna are unduiri muzicale de poem. "Lumina e astăzi atât de frumoasă, încât vastă-i sonoritate torențială târăște și cimitirul într-un peisaj nou, care nu mai seamănă cu realitatea. Țară morților capătă consistentă abstractă a unei priveliști prin telescop…” (Constantin Ciopraga)