Alături de Poe, scriitorul britanic William Hope Hodgson (1877–1918) este unul dintre maeștrii întemeietori ai genului fantastic și horror anglo-saxon. Intrigă complexă și îndrăzneala imaginativă din Casă de la marginea Abisului definesc universul aparte al operei sale.
Undeva, în Irlanda, într-un cătun pe care nicio harta nu-l înregistrează, lângă un rău fără nume, a cărui albie se ascunde brusc în subteran, pentru a reapărea dintr-odată, într-o cascadă uluitoare, la marginea unei prăpăstii înspăimântătoare, ascunsă privirii de un promontoriu de stânci, se înalță o construcție misterioasă. Sunt ruinele unei case înconjurate de livezi și tufișuri sălbaticite. În acest spațiu straniu, doi turiști, veniți să se bucure de sălbăticia locului, descoperă un manuscris.
Citindu-l, cei doi ajung să cunoască misterioasele întâmplări prin care a trecut fostul locatar al casei, martor al acțiunii forțelor malefice și al dispariției universului. Și, odată cu ei, cititorul este prins în mrejele unei narațiuni fascinante.
Fragment din carte:
„Se crapă de ziua când am părăsit turnul, deși în casă era întuneric să poți vedea ceva fără o lumânare, așa că am luat una mine din birou, atunci când am plecat să fac turul casei. Până când am terminat de vizitat parterul, lumina zilei se strecurase slab pe ferestrele zăbrelite. Examinarea nu-mi aduse nimic nou. To părea în ordine și eram pe punctul de a stinge lumânarea, când încolți ideea de a mai aruncă o privire prin pivniță. Dacă-mi ad aminte bine, nu mai fusesem acolo de la verificarea sumară care o făcusem în noaptea atacului.
Am ezitat aproape jumătate de minut. Aș fi fost mai mult de bucuros să îndeplinesc această sarcină — sunt înclinat să cred orice om ar face-o — căci dintre toate vastele și originalele came ale acestei reședințe, pivnițele sunt cele mai mari și mai ciuda Spații mari și întunecate, în care nu pătrunde nicio rază de soare. Cu toate astea, nu mă puteam eschiva de la o asemenea sarcină căci ar fi mirosit a lașitate pură. În plus, încercăm să mă conving ideea că pivniță reprezenta locul în care era cel mai puțin posibil întâlnesc lucruri periculoase, ținând cont de faptul că aici se putea pătrunde doar printr-o ușa masivă de stejar a cărei cheie o port mereu asupra mea.
Eu îmi țăn vinul în cea mai mică dintre încăperi — un spa adânc și întunecos de lângă piciorul scării, prin care mă plimb sem de mai multe ori. E drept că în afară de faptul că am scoto prin jur, după cum am mai spus, mă îndoiesc să mai fi fost vreoda chiar peste tot prin pivnițe.
După ce-am descuiat ușa cea mare din capul scărilor, m-oprit o clipă, puțin agitat, simțind straniul și puternicul miros că m-a izbit. Apoi, împingând înainte țeavă pustii, am coborât cu grij în întunericul zonelor subterane.
Când am ajuns la capătul scărilor, am așteptat o clipă și ascultat. Peisajul era tăcut, cu excepția unor picături de apă care cădeau ușor, strop cu strop, undeva în stânga mea. În timp ce stăteam, observăm cât de încet ardea lumânarea, fără vreo scânteie sau flacăra, atât de lipsit de orice adiere de aer era locul.”
