„Case, trenuri și andrele. Treimea, într-un echilibru precar, a destinului meu."
„Buimăcitoarele evocări şi confesiuni ale Arianei Rosser Macarie (debut la 72 de ani!) sunt scrise percutant şi copleşitor, cu mână de profesionist al labirintului narativ. Nesaţ evocativ şi jubilaţie descriptivă. Ironie flegmatic-abrazivă, pitoresc psihologic şi precizie casantă. Sensibilitate, sagacitate şi cinism. Curaj dezarmant în etalarea cearcănelor propriului destin («steluţa mea, o clonă născută din haos, după un calapod schilod»). O autenticitate bine provocatoare, doldora de sincerităţi inconfortabile pentru toată lumea, nu fără autopersiflări caustic-orgolioase şi înţelepciuni tardive. «Goană şi risipă bezmetică prin paradisul iluziilor». Falsa resemnare a ridurilor care se contemplă sfidător, de nu chiar triumfător în oglindă («vitalitate tumultoasă»), fie că-i vorba de fetiţa băieţoasă (poreclită Caţaveica, Zurla, Colţoasa), al cărei tată se va sinucide, de fiica imprevizibil-nărăvaşă, sora dominatoare, eleva ca o «sălbăticiune nedomesticită», studenta căministă şi traumele maternităţii, fie că trecem prin iubiri ratate, umilinţele soţiei cu două divorţuri, spectrul otrăvit al soacrei, culisele televiziunii române în epoca Octavian Paler-Tudor Vornicu, căsătoria cu un englez năucitor şi sfertul de veac petrecut cu picantă nonşalanţă într-o Anglie privită mucalit, tandru-cârcotaş, cu ghiduşie valahă şi mizantropie subtilă. Iar de-a lungul textuării (tricotării) frizând picarescul (Ariana adoră Spania), sumedenie de oameni, stări, peisaje şi fapte. Gara, livada, internatul, case de ţară şi oraş, bunici fabuloşi, operaţii, Ţăndărei, Aluniş, Techirghiol, strada Berzei şi Banu Manta, colegi, vedete sau protectori din radio şi televiziune, plus inevitabila vizită a ofiţerului recrutor de la Securitate. În fine, marea slăbiciune de cititor a autoarei : Mândrie şi prejudecată. De acum, citiţi dumneavoastră.“ (Dan C. MIHĂILESCU)
