A doua zi, m-am jucat ca de obicei. Tot ce privisem cu o seara inainte se stersese ca un vis. La intamplarea din seara trecuta nu ma mai gandeam, cum nu mai gandeam la zgariiturile care ma usturasera numai in clipa cand mi le facusem.
Dar a treia zi, randuri-randuri, soldatii treceau in pas domol, cu toti ofiterii lor, cu drapelul si cu goarnele ce sunau, duios, o rugaciune. "E o parada", imi spuse mama, care ma tinea in brate, „o parada, stii, ca atunci cand a venit gheneralul”. Eu n-am crezut; caci de la fereastra am vazut sicriul purtat pe un tun, iar deasupra sicriului, casca. Si atunci, din nou mi-a rasarit in minte seara aceea.
Nu pricepusem tot, dar intelesesem destul. Si, ca si cand cineva ar fi vrut sa ma desparta si pe mine de mama, am cuprins-o de gat cu amandoua mainile si-am plans, zguduitor, cea dintai durere a mea.
