Jurnalul unui mare scriitor italian surprins în perioada 1935-1950
Emoționant și dureros de citit în același timp, „Meseria de a trăi” este unul dintre cele mai mărețe testamente literare ale secolului trecut.
Pe 26 august 1950, într-o modestă cameră de hotel din Turin, s-a sinucis Cesare Pavese, unul dintre cei mai importanți scriitori italieni ai secolului 20. Cu scurt timp înainte să moară, și-a distrus sistematic toate hârtiile private. Acest jurnal este tot ceea ce a rămas pentru a reflecta trăirile spiritului care a căutat cu ardoare să se înțeleagă pe sine și ce se întâmplă în jurul său.
Cesare Pavese debutează în „Meseria de a trăi” la 6 octombrie 1935. Însemnările din acea perioadă explorează sinele poetului, iar în substrat analizează condiția de condamnat la domiciliu forțat. Se desprinsese recent dintr-o realitate familiară, după ce a fost arestat la Torino împreună cu alți șapte intelectuali și a fost obligat să își stabilească domiciliul în Calabria.
Jurnalul înregistrează o autentică criză spirituală, iar aria experiențelor cuprinde pătimirile din iubire (trădată) și activitatea creatoare (reluată). Apar uneori fragmente din conversații și referințe concrete la viața cotidiană, dar funcția jurnalului de a păstra cu fidelitate cele întâmplate este redusă la minimum. Pavese consemnează implicațiile singurătății și eforturile de depășire a puternicei tendințe de autodistrugere. Marcat de eșecul poveștii sale de dragoste cu starleta americană Constance Dawling, a realizat un fel de culegere de maxime despre iubire și femeie, despre om și viață în general. Din însemnările despre artă și poezie și, de fapt, despre moarte, transpare formarea intelectuală a lui Pavese. Lecturile lui însoțesc jurnalul și dau naștere unor teme de dezbatere, împletindu-se cu intervenții referitoare la politică și război, progres și toleranță.
Ultima însemnare datează din 18 august 1950, cu mai puțin de zece zile înainte de dispariția scriitorului: „Nu vorbe. Un gest. Nu voi mai scrie”. Într-un jurnal, a nu mai scrie sau a te sinucide coincid în mod necesar. Arta sa a fost unica modalitate prin care s-a apărat de spectrul sinuciderii care l-a bântuit din adolescență și l-a cucerit în cele din urmă.
Prefața debutează cu mottoul „Literatura înseamnă apărare împotriva jignirilor vieții” și este semnată de Marziano Guglielminetti, care a fost profesor de literatură italiană la Universitatea din Torino din 1971 până la moartea sa.
Traducerea, notele și postfața îi aparțin lui Florin Chirițescu.
„Cu Meseria de a trăi, Pavese a fost, poate, ultimul artist-maestru din istoria noastră. Numai dacă vom încerca sa-i comparăm figura, mai bine zis, mitul, cu cel al lui Pasolini, diferenţa ne va părea abisală, şi cu atât mai profund marcată şi vizibilă, cu cât nenumărate sunt analogiile, dintre care am alege una: la fel ca Pasolini, Pavese ne-a obişnuit cu o literatură care se naşte dintr-o strânsă conexiune cu biografia, cu meditaţia asupra propriei anormalităţi şi, în general, ca rezultat obiectivat al unei intense experienţe interioare.“ (pasaj din articolul lui Gianni Vattimo „Iar eu, în schimb, afirm: Recitiţi acest Jurnal”, publicat în revista Espresso, 22 iulie 1990)
„Indiferent dacă meditează asupra unor teme estetice, filosofice sau romantice, Pavese scoate la lumină o sete metafizică și o expresivitate care rivalizează cu cea a lui Kafka, Cioran sau Weil. A aspirat la o existență marcată de sensul revelatiei. Suferința lui a izvorât din incapacitatea de a-și ridica viața și opera la proporții mitice. Cu un an înainte să se sinucidă, s-a confesat: Am vrut să continui, să merg mai departe, să fiu parte din noua generație, să devin durabil, ca un munte. Jurnalul lui este un testament cuprinzător al acestei străduințe.” (Tayt J. Harlin, Review of Contemporary Fiction)
