Christine Grafin Von Bruhl

O farsă ravisantă despre barierele dintre cástele secolului XXI şi cum pot fi ele încălcate: povestea aventuroasă a unei iubiri imposibile, dintre o aristocrată şi un artist, ale căror fundaluri familiale şi culturale nu ar putea fi mai diferite. „...De fapt, la început, nu avea nici cea mai mică intenţie să se căsăto­rească, pentru că o aristocrată catolică ar trebui, firesc, să contracteze un mariaj, pe cât posibil, cu un nobil de aceeaşi confesiune, aşa cum cere tradiţia şi impune eternul Almanah Gotha.” (Christine Grafin Von Bruhl)„Unul dintre efectele secundare ale studiului Almanahului poate fi acela de a lega relaţii potrivite statutului social, ce culminează în cel mai fericit caz cu o căsătorie. Era ceva ce nuam ştiut când eram mică şi nici nu am prins vreun indiciu din discuţiile de la bunici. Simţeam acribia, zelul cu care adulţii se adânceau în Gotha, îi admiram pentru cu­noştinţele lor, dar nu vedeam în spatele acestora sforile secrete ce se trăgeau ori vreo încercare de a-i manipula pe alţii.[…]Pe lângă studiul Almanahului Gotha, bunicul era pasionat de mersul trenurilor. După ce mai crescusem şi se întâmpla să merg cu trenul la Allgäu în vizită la bunici, nu trebuia decât să dau înainte un telefon, ca bunicul să-mi găsească pe loc cele mai bune şi mai rapide legături. Era întotdeauna la curent cu ultimul mers al trenurilor şi se descurca uimitor de bine în el, asemenea unui venerabil amiral, care nu uită nici la bătrâneţe să descifreze cele mai complicate hărţi şi să calculeze ruta ideală. Aceeaşi bucurie şi sete de cunoaştere le vedeam la bunicul şi atunci când studia Almanahul. Dădea dovadă de o neobosită ambiţie când era vorba să descopere un grad de rudenie cu cine ştie cine ori să stabilească cele mai confortabile şi rapide legături de tren pentru mine.[…]Condițiile luxoase de care aveam parte au condus, așa cum se întâmplă în Est, și la asumarea unor mici servituți făcute celor din jur. Imediat ce mi s-a instalat telefonul, am fost nevoită să preiau toate apelurile pentru prietenii din vecini. Când suna, de pildă, domnul Raabe din Brandenburg ca să vorbească la telefon cu fiul lui care studia la Dresda și locuia în casa de vizavi, eram nevoită să închid, să traversez strada și să-l chem. Peste puțin timp, telefonul suna din nou, iar tatăl și fiul începeau o lungă conversație pe firul meu.După ce se aflase că la mine exista și un boiler, niciunul dintre prietenii mei nu se mai ducea să se spele la Nordbad. Nici nu mai știu de câte ori cada mea a fost ocupată de câte un prieten care se bucura de o baie completă în condiții de intimitate. Apa nu era scumpă în Est. Așa se face că atunci când Schrat a pomenit la telefon de Nordbad, i-am răspuns spontan:– Da’ poți să faci baie la mine!”..

Noblețe și demnitate, bune maniere, emoții estetice și educație aristocrată, generozitate și cumpătare, severitate, clemență și reguli nescrise. În esenţă, o lecţie de viaţă guvernată de firescul bunului-simţ.Fii manierat! • Şi vesel! • Învaţă să pierzi! • Ocoleşte filistinul! • Căsătoreşte-te cu omul potrivit! • Vorbeşte limpede! • Conversează! • Îmbracă-te corect! • Gândeşte drept!Dar tot ce contează, în cele din urmă, este să nu-ţi doreşti să te deosebeşti prea tare de ceilalţi, prin vestimentaţie. Poţi atrage atenţia cel mult prin ţinuta perfect asortată, ca un cameleon fericit doar atunci când reuşeşte să ajungă la aceeaşi nuanţă de verde cu aceea a frunzei pe care s-a aşezat.Copiii învaţă limbile străine [...] tot de la bone sau de la filles d´au-pair. Fie o miss englezoaică sau o gouvernante franţuzoaică, întotdeauna numai femei, sunt aduse în casă nu doar ca să-i supravegheze, ci şi ca să-i înveţe o limbă străină. Copiii de nobili învaţă limba străină exclusiv de la vorbitori nativi. Nimănui nu i-ar trece prin minte să pună o bonă nemţoaică să le vorbească celor mici în engleză sau în franceză. Încetul cu încetul şi spaniola se impune ca limbă din categoria celor de ţinută, şi în primul rând utilă peste tot în lume. În pofida izolării în care trăiesc aristocraţii în castelele lor, copiii primesc educaţie cosmopolită.De la sine înţeles, orice nobil, şi mai ales cel catolic, călătoreşte o dată în viaţă la Roma, străbate însetat toate muzeele, bisericile, Basilica di San Pietro şi Colosseumul, şi eventual nu lasă să-i scape nici Londra, nici Parisul. Cei impetuoşi ajung chiar şi până la New York sau Buenos Aires, mai ales în tinereţe, la vremea studiilor. Nu degeaba se cheamă acea perioadă a vieţii „anii de ucenicie şi de călătorie“. Şi nu are nimic de-a face cu un concediu. Nobilul o denumeşte călătorie de formare şi o preţuieşte nespus. Dar odată ce a luat în primire moştenirea şi în­treaga povară, a întemeiat o familie şi au apărut primii copii, preferă să rămână acasă şi să urmeze calea cea dreaptă.„Este vorba de şapca de baseball care, în afară de cozoroc, o structură din plastic în culorile de bază (roşu, albastru, verde), prezintă, la ceafă, un sistem de prindere cu arici care permite ajustarea în funcţie de diametrul capului: «o singură dimensiune pentru toţi.» Acest arici reprezintă simbolul hotărâtor al proletarului, umilind cumpărătorul, împovărându-l cu ceea ce altădată era datoria vânzătorului, de a avea la dispoziţie toate mărimile… Şi cât de des se implică direct proletarul, cu toată inima, în acest joc urât, punându-şi şapca invers, cu cozorocul la spate, aducând ariciul pe frunte, să fie cât mai vizibil. Mândru în sinea lui de obiectul de preţ, o-mărime-pentru-toţi, dorind să dezvăluie tuturor secretul şepcii şi al superiorităţii pe care ea i-o conferă.” (Paul Fussell, Decelarea diferenţelor)Din educaţia oricărui aristocrat face desigur parte şi cea muzicală. Nu există castel sau conac în care să crească micii nobili din care să nu auzi scârţâit de vioară sau arpegii sfâşietoare de pian. Nici nu mai e cazul să spunem că profesorul de vioară sau de pian vine personal să predea aceste ore. Şi nici vorbă ca progeniturile nobile să urmeze cursuri într-o – horribile dictu – şcoală publică de muzică!..