„Bibliotecarul Infernului” este confesiunea personajului principal, Giovanni Esposito (născut la Napoli, în anul 1685), făcută prietenului său din România, Constantin Ionescu, scriitor și pictor. Pe ambii îi leagă o atracție neobișnuită și iubirea pentru insula Ada Kaleh, micul Levant al României, care a avut un sfârșit tragic în anii ’70 ai secolului trecut, fiind scufundată în urma construirii hidrocentralei Porțile de Fier.
Giovanni Esposito, ajuns bibliotecar în Napoli, vecin și prieten din copilărie cu compozitorul Domenico Scarlatti, este fascinat din adolescență de micuța insulă de pe Dunăre. În urma unui dialog cu Prințul Eugen de Savoia despre pictorul Caravaggio, acesta este impresionat de erudiția sa și îl invită să lucreze la Biblioteca Imperială din Viena. După numai un an petrecut în capitala imperiului austro-ungar, Împăratul Carol al VI-lea și Prințul Eugen de Savoia îi încredințează lui Giovanni misiunea secretă de a avea grijă de o bibliotecă subterană construită sub insula Ada Kaleh, în care au fost expediate cărți blestemate, incunabule și manuscrise medievale interzise de Inchiziție, dar și unele având paginile otrăvite, o adevărată Bibliotecă a Diavolului. În tezaurul subteran de scrieri medievale, bibliotecarul Giovanni Esposito descoperă și studiază, la vârsta de 45 de ani, tăblițele de smarald ale atlantului Thoth, pe care reușește să le traducă și să se impregneze de învățăturile sacre, care-l fac nemuritor.
În roman sunt descrise numeroase personaje istorice pe care Giovanni Esposito le-a cunoscut în cei 250 de ani în care a trăit în Biblioteca Infernului până la scufundarea insulei, o inflorescență de întâmplări, dialoguri, lecturi, trăiri spirituale și povești de dragoste petrecute în special în locurile peregrinărilor sale, Napoli, Viena, Ada Kaleh, Belgrad, Orșova și Tekija.
