In copilarie, invatam iubirea din familie. Apoi, in prima tinerete cautam genul de iubire cu care am crescut. O reproducem in relatia de cuplu, o insuflam in educatia copiilor si o cladim impreuna cu prietenii. Dupa ce ne-am investit intreaga fiinta in iubire, simtim nevoia s-o ocrotim. Dar timpul ne modeleaza personalitatea. Iubirea de la 20 de ani nu-i la fel ca aceea de la 30, 40 sau 50. Cu putin noroc, ne vom trai toate iubirile cu acelasi partener de cuplu. Inevitabil, unii dintre cei pe care-i iubim se vor indeparta sau vor disparea cu totul din viata noastra. Cum le supravietuim? Ramanem cu amintiri. Ne acceptam propria lipsa de control. Si capatam intelepciune.
Problema nu consta in realitatea obiectiva a singuratatii, ci in povestea pe care o derulezi in mintea ta. [...] Cand vine vorba de iubirea de sine, nu conteaza atat de mult sa te iubesti, cat sa accepti ca toate fi intele umane au laturi mai putin remarcabile, astfel incat partile tale mai putin remarcabile sa nu te impiedice sa construiesti relatii bune. [...] Sa nu ne mai legam atat de restrictiv de aceasta viziune punitiva conform careia trebuie sa mergem la intalniri la 20 de ani, sa gasim partenerul ideal pana la 28 si sa avem primul copil la 31, fi indca altfel viata noastra va fi mizerabila. Daca acest fi rnarativ al varstelor s-ar concretiza in realitate, s-ar vedea ca e grozav in unele privinte si groaznic in altele.
