Dan Puric

Noi, câinii maidanezi, avem reflexele mult mai alerte decât cei de rasă. Mă refer mai ales la reflexele de supraviețuire. Lucrul acesta este deja o banalitate, dar țîn să-l menționez aici deoarece printre aceste reflexe se află la loc de cinste și spiritul de observație. Iar aici întră-n calcul lucruri care nu sunt banale deloc. Ce poate să fie la baza acestei neprevăzute calități cu care natura ne-a împodobit pesemne în ultimul moment, într-un gest de milă supremă față de viață noastră atât de cumplit nedreptățită? Oare să punem la socoteală ceea ce niciodată nu se poate calcula, și anume: cutremurarea ființei atunci când simți că eșți părăsit, spaima de neînchipuit atunci când realizezi că ai fost aruncat într-o lume total ostilă, frică de a nu muri de foame sau ucis și, mai ales, cumplita singurătate. Da, cred că acestea sunt lucrurile cele mai devastatoare, singurătatea și lipsa de iubire. Ce poate fi mai trist decât un pașaport dat către nicăieri de „prietenul” tău, omul! Ce poate fi mai tragic decât să fii exilat în această lume pe o insulă a unei dureri fără de glas de către cel ce s-a voit a fi stăpânul tău și pe care tu l-ai fi aparat cu propria-ți viață? Dar astăzi nu se mai vrea și, ceea ce este și mai trist, nu se mai poate să se vorbească despre această din urmă calitate a noastră. Da, să o spunem pe șleau, „noi, câinii, ne dăm viață”...

„Omul frumos este ultimul suspin Hristic pentru o lume aflată în cădere definitivă.” (Dan Puric)„După atât amar de bășcălie și deznădejde, de autoflagelare, a sosit ceasul să spună cineva, pătrunzător și adecvat, că nu este chiar o nenorocire să fii român. Dimpotrivă. Dan Puric are o alcătuire orfică - această fiind opusul retoricii. Flautul sau fermecat vine din adâncurile nației și are afinități organice cu interogațiile pe care și le-au pus în același sens intelectualii interbelici. Numai că nu folosește semnul întrebării în intervențiile sale publice. Spre deosebire de intelectualii noștri, Dan Puric aduce cu sine afirmația, lăsând dubiile și aporiile pe seama belferilor. Leagă nația de Dumneze cât se poate de strâns și nu vede în români indivizi, ci persoane (...). Dan Puric n-a apărut întâmplător acum. Cu o vorba a lui Iorga: vremea l-a scos în cale.” (Dan Ciachir)..

Structurată în șase capitole, cartea lui Dan Puric, scrisă la persoana întâi, este confesiunea unui om care se bucură de fiecare răsărit de soare și care, cu sensibilitate dar și cu luciditate, redescoperă, pentru sine dar și pentru noi, reperele necesare oricărui român: mama, pământul și martirii neamului.Cu o scriitură simplă dublată de umor și ironie, autorul cărții „Fii demn!” reconstruiește prin prisma unui demers personal o lume ce se caută pe sine dar care, în esența ei, nu și-a pierdut simțul valorii și credința.Decupajele de viață, poeziile, portretele, întâmplările relatate simplu, dar viu, poveștile și eseurile pregătitoare fac lectura, aparent, ușoară. Dar, abia după ce închizi cartea, îi înțelegi mesajul fascinant. Demnitatea nu se învață într-o lecție ci se deprinde din prima până în ultima clipă a vieții...

Sa fim liberi cu fata spre Dumnezeul care ne-a daruit LIBERTATEA si nu cu fata spre cei care L-au crucificat!Liberi, cu fata spre Cel ce S-a rastignit pentru libertatea noastra si nu spre cei ce L-au rastignit, intru inrobirea noastra! Si-atunci vom simti aerul curat si sfant al adevaratei libertati! Atunci vom simti lumina minunii de a fi om! Atunci si cuvantul ROMAN se va odihni in sfarsit in inimile noastre. - Dan Puric..

„SĂ FII ROMÂN înseamnă să îți iubești credința strămoșească în care te-ai născut, martirii și eroii neamului tău, să îți iubești tradiția,cultura și oamenii mari pe care i-a dat acest pământ, cât mai ales să îți iubești necondiționat în ciuda tuturor evidențelor țara de astăzi ca să ai puterea să o ridici ”. (Dan Puric)„Sau țara aceasta să fie în adevăr românească, sau nici nu merită să fie!” (Mihai Eminescu)Fragment din carte:„Eram mic, să tot fi avut vreo șase anișori când mămăica, mama mamei, m-a luat de la țară, din mica comună de pe atunci din munții Buzăului, Nehoiu, ca să mă ducă la București să-nvăț carte. N-aveam de unde să știu, crescut acolo în oaza de fericire a copilăriei mele, înconjurat de munții aceia, plini de taine nespovedite ce respirau deopotrivă sălbăticie și libertate, că mă născusem într-un popor, care de-a lungul existenței sale crease probleme așa de „grave” omenirii împiedicând-o de la un destin luminos! Tot ce știam atunci era că familia mea, adică mama și tata, hotărâseră că spre binele meu, era necesar să fiu luat în grijă de mămăică, care locuia la București și-acolo să-ncep școală, pentru a putea învață mai bine.”..

„Sufletul românesc nu se declină între degenerarea evadatului din ghetoul comunist care fură acum în Occident și omul politic de azi care a distrus România mai mult decât oricare dușman, ci între cel care și-a dat viață pentru acest pământ și tăcerea românului de azi care are memoria acestui lucru și nu cedează.” (Dan Puric)..