Cea mai cunoscuta "dama de companie" din prima jumatate a secolului trecut a fost, fara nicio urma de indoiala, faimoasa Mita Biciclista. Nascuta in anul 1885 la Ditesti, in Prahova, Mita, pe numele ei dinacte, Maria Mihaescu, era fiica a unei spalatorese care lucra la un instalator neamt. La vreo 14- 15 ani a fost remarcata si luata cu voia ei "in inceperea carierei de curtezana", fiind, mai intai, trimisa sa invete bunele maniere si sa deprinda limbile straine de la sursa. Ajunsa o tanara culta si educata la pension in strainatate, la Paris si Bruxelles, Maria Mihaescu l-a avut ca prim amant cu nume sonor pe Regele Leopold al Belgiei. Reintoarsa in tara, a devenit cunoscuta drept "Mita Biciclista" in anul 1898, cand a fost vazuta de ziaristul George Ranetti plimbandu-se cu bicicleta pe Calea Victoriei. Se spunea ca acesta era indragostit de ea, dar, pentru ca il respingea, a poreclit-o "MitaBiciclista", vrand sa-i ironizeze apucaturile sportive, neobisnuite pentru acea vreme.  O alta extravaganta de-a Mitei era si scaldatul in mare in costum de baie sumar, in perioada in care toata lumea buna care mergea in statiunea Carmen Sylva (adica la Eforie Sud de azi, fosta si "Baile Techirghiol-Movila") facea baie in public acoperindu-se cu un halat sau alte vesminte pudice.  A fost curtata de barbati celebri precum Nicolae Grigorescu sau Octavian Goga si chiar de Regele Ferdinand, despre care se stia ca i-a  facut cadou casa care se afla si astazi in apropiere de Piata Amzei si care ii poarta si numele. Un alt rege, Manuel al Portugaliei, chiar ar fi vrut sa o ia de nevasta. Dar marea ei pasiune a fost medicul legist Nicolae Minovici. Pana la urma, s-a casatorit cu un general, pe care il umilea constant, inclusiv trimitandu-l... la cersit pentru a-i face rost de bani.  La batranete, Mita Biciclista nu a mai ramas cu alte venituri decat chiria de pe urma casei daruite de Regele Ferdinand. Dupa nationalizarea imobilului, in timpul regimului comunist, a ramas si fara aceasta sursa de incasari. A murit saraca, la 83 de ani, in 1968, intr-o camaruta din casa primita de la Rege.....

Mituri urbane controversate, insotite de consemnari din presa si din alte surse legate de povestile unui artist unic, care a refuzat sa-si anuleze ultimul spectacol... Descriere:...Da, dar eu n-am murit, dupa cum vedeti eu traiesc! Octavian Cotescu (14 februarie 1931, Dorohoi - 22 august 1985, Bucuresti) a fost un actor roman extrem de complex si de succes, facand parte din ceea ce cu indreptatire s-a numit Generatia de Aur a teatrului si filmului romanesc. A jucat in principal la Teatrul "Bulandra", unde a fost coleg cu nume imense ca Toma Caragiu, Stefan Banica, Marin Moraru, Gina Patrichi, Victor Rebengiuc, Mariana Mihut, Florian Pittis sau Irina Petrescu. A fost totodata unul dintre interpretii preferati ai teatrului de televiziune si ai teatrului radiofonic din epoca. Activitatea sa de scena a fost dublata si de o cariera didactica remarcabila, in care a parcurs toate etapele de la pozitia de asistent la cea de profesor universitar in cadrul IATC din Bucuresti, unde a ocupat si functia de rector in perioada 1981 - 1985, ultima a vietii sale. Printre cei mai cunoscuti studenti ai lui se numara Horatiu Malaele, Stelian Nistor, Dan Condurache, Rosina Cambos, Maria Ploae, dar si cea care avea sa-i devina sotie - Valeria Seciu. Fiul lor avea sa ajunga calugar intr-o manastire de pe Muntele Athos. Fapt controversat azi, dar perfect explicabil intr-o epoca in care un exemplu similar era reprezentat, bunaoara, de Radu Beligan (dar nu numai), Octavian Cotescu a fost si deputat in Marea Adunare Nationala in legislatura 1975 - 1980...

Pierdut in Amsterdam, orasul tolerantei depline. Rembrandt, cartofi prajiti, trufe psihedelice si lalele negreAmsterdam nu este doar cel mai important oras olandez si o metropola europeana careia nu poti sa-i gasesti vreun termen de comparatie, ci si o pagina mereu controversata de enciclopedie umana, care abunda in cifre halucinante si in informatii contradictorii, ceea ce, totusi, nu-i micsoreaza puterea de atractie, ci dimpotriva. Cand imi faceam documentarea despre Amsterdam, primul lucru care m-a izbit a fost avalansa de cifre care se rostogoleau din toate directiile. Astfel, orasul numara in jur de 821.000 de locuitori, insa acestia apartin unui numar de 180 de nationalitati. Aici, nu e deloc practic sa mergi cu masina mica. De aceea, pe langa atatea si atatea biciclete, exista 216 tramvaie. Uneori, e mai practic sa locuiesti pe apa, asadar sunt deja 2.500 de case plutitoare, amenajate pe barci si barje. Inclusiv pisicile abandonate au parte de o asemenea locuinta lacustra. Viata sufleteasca si confortul moral-volitional conteaza enorm si pentru asta exista 75 de muzee, 207 picturi de Van Gogh, 14 hoteluri de cinci stele, 15 cinematografe si 16 cluburi (barurile, cafenelele, terasele, restaurantele si alte locatii similare facand obiectul altor statistici). Amsterdam are 165 de canale, care insumeaza 100 de kilometri si concureaza serios, adesea surclasando, reteaua stradala. Exista mai multe biciclete decat oameni si 25.000 dintre aceste mijloace de locomotie sunt aruncate sau dispar in canalele din Amsterdam in fiecare an. Si, daca mori in Amsterdam, dar nu ai familie, prieteni sau cunostinte, atunci un poet va scrie o poezie si o va recita la inmormantarea ta.....

Pierdut in Barcelona si pe Costa Brava. De la Dali si Gaudi la Ferran Adria, Messi si Hugh Hefner ...Cateva secvente fascinante proiectate pe ecranul memoriei afective ale unui calator pasionat si pofticios: o catedrala imensa sub forma unui castel de nisip (fara nicio linie dreapta!), Iepurasi Playboy defiland la brat cu fondatorul celebrei reviste (de a carei editie in limba romana m-am ocupat o vreme), o paella mancata dupa vizitarea tulburatoarei case a lui Salvador Dali de la Figueres (unicul „teatru-muzeu”), o sardana dansata cu cei mai veseli pensionari din lume intr-o piata din Calella, sticla enorma de votca pe care voiau sa o cumpere doua adolescente englezoaice, explicatia faptului ca, la Boqueria, o bucata de jamon serrano de pe pulpa dreapta este mai scumpa decat cea de pe pulpa stanga(!), corrida interzisa parca anume ca sa-i faca in ciuda lui Hemingway (pe "ruta scriitorilor" pe care acesta a impartit-o simbolic cu Orwell, Dos Passos, Saint-Exupery), o vizita pe Camp Nou, unde fiecare fir de iarba il evoca pe Leo Messi, viata lui Joan Miro in Tarragona, la Mont-roig del Camp, modul in care o vasluianca frumoasa a ajuns Prima Doamna a independentei ratate a regiunii si, desigur, regretul de a nu ma fi putut desfata niciodata cu preparatele de gastronomie moleculara / "deconstruita" de la elBulli...

Pierdut in Bordeaux. Tara Vinurilor, Saint-Emilion vs.Sauternes, imposibila alegere Cand spui "Bordeaux", prima referinta nu poate fi decat vinul, aici fiind, in fapt, epicentrul mondial al oenologiei, sub fiecare pietricica din aceasta regiune a Frantei ascunzandu-se, practic, o radacina de vita de vie, in fiecare satuc mai dichisit existand un Chateau (sediul unei podgorii, cu mult mai mult decat o simpla crama), dar si in fiecare garage putand avea surpriza intalnirii cu cateva butoaie de stejar in care se innobileaza o licoare unica. Din 1001 motive, Bordeaux este un terroir binecuvantat de Bacchus/Dionysos! Numai ca atat de mare este diversitatea vinurilor exceptionale de aici incat unui muritor - fie el si "Cavaler al Vinului" - ii este peste puteri sa aleaga, de pilda, intre vin rosu si vin alb, intre sec sau vin dulce licoros, intre Merlot sau cupajul de Semillon si Sauvignon Blanc, intre Saint Emilion si Sauternes (dar si intre Sauternes si Barsac, la vinificarea soiurilor albe botritizate), intre Pauillac si Medoc ori intre Pomerol si Pessac-Leognan, intre Pauillac Chateau Margaux si Chateau d'Yquem sau, chiar, in ciuda aparentei asemanari sonore, intre Chateau Lafite Rotschild si Chateau Mouton Rotschild… Iar istoria Aquitaniei si a Burdigalei (numele vechi pentru Bordeaux) este cu mult mai complexa pentru a se circumscrie exclusiv istoriei vinului de aici, oferind si alte deschideri fascinante spre acest taram incredibil...

Pierdut in Dublin, pe Insula de Smarald. De la trifoiul Sfantului Patrick la o portie de fish and chips cu James Joyce sau cu trupa U2Irlanda se bate mereu cu Sardinia, Corfu sau Ischia pentru titlul neoficial de adevarata Insula de Smarald a Europei. Si castiga adeseori la scor de neprezentare! Ca sa intelegi de ce se intampla asta este de ajuns sa faci o calatorie vara prin tara si sa innebunesti efectiv de atata verde, care, pornind de la trifoiul (shamrock) Sfantului Patrick, va fi inspirat drapelul national si tricourile echipelor de aici. Dupa cum e de ajuns sa zabovesti o zi si o noapte in Dublin, in zona Temple Bar, unde o pinta de bere buna nu se pune niciodata, dupa cum nu se pune nici a doua, nici a treia... niciuna pana la urma! Evident, la final o sa vezi stele verzi prelingandu-se pe peretii de caramida ai pub-urilor cochete, supraaglomerate si totusi incredibil de pasnice. De la verdele de smarald al vegetatiei rurale impecabil ingrijite, fie ca e vorba de peluza din fata casei sau de pasunea pe care pasc linistite vacutele din rasa Dexter (de doua ori mai mici decat masivele Hereford si abia atingand o treime din dimensiunile unei Holstein), se poate sari oricand la patina verzulie a unei statui reprezentandu-l pe scriitorul James Joyce... si rezultatul va fi acelasi, cel putin la o prima si euforica vedere: o tara frumoasa si curata in care nimic nu e lasat la voia intamplarii, care s-a transformat enorm in ultimele decenii fara sa-si piarda sau denatureze specificul, destinul, individualitatea. De la acei vikingi fiorosi si obiceiurile lor aiuritoare ajungi peste un mileniu la Global City, trecand peste prabusirea Coloanei lui Nelson, afland lucruri incredibile despre James Joyce si alti Dubliners, intrebandu-te ce facea Dracula la Trinity College sau incercand sa afli cine se catara cu Bono si The Edge in Joshua Tree!? Sinead O'Connor? Dupa partide de gaelic football sau de hurling, o portie de fish and chips cu o bere neagra alaturi si, poate, mai tarziu, o Irish Coffee, poate sa insemne ca trebuie sa ramai de veghe-n Temple Bar.....

Rareori a plouat la Londra in cele cateva dati in care am fost acolo dar, pentru mine, capitala Angliei, a Regatului Unit si a Imperiului Britanic ramane un oras pe dos. O metropola fascinanta, supraincarcata de istorie si cultura, o incredibila scena artistica, totusi o lume care functioneaza dupa alte reguli decat cele cu care eram obisnuit de acasa. De cateva ori, am ajuns pe malul Tamisei gratie unor press trip-uri. Intr-o asemenea deplasare, nu prea ai momente moarte, totul se desfasoara conform unui plan bine stabilit de catre organizatori. Mi s-a intamplat insa o data sa fiu trimis la Londra singur, ca sa particip la un eveniment muzical. In aceasta unica deplasare de presa "la liber", am fost cazat in inima orasului, in vechiul cartier Hammersmith. Nu era Notting Hill-ul lui Hugh Grant si nici nu te trezeai pe cap cu vreo Julia Roberts care se straduia sa demonstreze ca nu a expirat de tot si inca debordeaza de farmec. Dar era ceva, poate, si mai nostalgic-haios, cu caldaramul acela dintr-un soi de caramida rosie rimand perfect cu zidurile caselor. Fara presiunea timpului data de un program facut de altii, m-am plimbat de placere, fara niciun obiectiv anume, prin cartier. Si era sa mor, calcat de autobuz, de mai multe ori. Pierdut in reverie, mintea mea refuza sa priceapa din ce parte veneau masinile acelea rosii, cu etaj, care navaleau peste mine implacabil. Si, uite asa, vreo trei-patru soferi pakistanezi mustaciosi m-au injurat amarnic pre limba lor, dupa ce au fost siliti sa franeze brusc pentru a nu ma transforma pe loc in black pudding pentru zombies sau in sheperd's pie pentru canibali. Londra chiar e un oras pe dos, in care nici macar omnibuzele nu vin din directia care trebuie! - Dan-Silviu Boerescu..

Pierdut in New York. O suta de orase intr-unul singur. Din Brooklyn in Chinatown Sa fii american poate insemna o mie de lucruri. Dar se spune ca nu esti american cu adevarat daca nu ajungi macar o data la New York. Fiindca acesta - chiar daca nu este capitala tarii-continent - este orasul oraselor americane, marul enorm - The big Apple - din care trebuie sa musti cu pofta pentru a intelege corect identitatea acestei natiuni relativ tinere (cel putin daca este comparata cu natiunile europene, dar nu numai). ...In cantecul sau , "Human Nature" din 1982, Michael Jackson se refera la New York City spunand: "Daca acest oras este doar un mar, atunci lasati-ma sa musc din el”. The Big Apple este o porecla sau, mai degraba, un nume de alint pentru New York City. Se pare ca expresia a fost folosita pentru prima data dupa 1920 de catre John J. Fitz Gerald, un jurnalist sportiv care scria despre cursele de cai pentru The New York Morning Telegraph. Popularitatea sa din anii ”70 ai secolului trecut se datoreaza partial si unei campanii promotionale a autoritatilor turistice din New York.  "Big Apple" a mai fost, de asemenea, titlul unui cantec si denumirea unui dans popular din anii '30 ai secolului trecut. Muzicienii de jazz din acea perioada au contribuit, de asemenea, la utilizarea expresiei pentru a se referi la New York City, in special la Harlem, ca fiind capitala jazzului din lume.  Sa nu uitam, insa, ca termenul "Big Apple" a fost folosit si de Frank Sinatra in conversatia sa cu cantareata de opera Dorothy Kirsten intr-un episod al programului de radio NBC Light Up Time din 28 Martie 1950. Iar - in Orasul care nu doarme niciodata - Frank Sinatra chiar a muscat cu pofta din acest Big Apple!..

Pierdut in Provence si pe Coasta de Azur. De la Nisa la Cannes si de la Saint Tropez la Monte Carlo si MentonCampurile de lavanda, mistralul, cazinourile si ce faceau boierii romani de altadata in miezul iernii pe Riviera ...Astazi, Riviera Franceza si-a diversificat enorm profilul socio-cultural. Mistralul aduce spre coasta parfumul campurilor de lavanda din jurul orasului Grasse, unde o sumedenie de alchimisti moderni folosesc athanor-ul pentru a zamisli miresmele seductiei universale. Dinspre Marsilia, se raspandeste, insa, pana dincolo de Menton aroma sosului de usturoi (aioli) care unifica popoare si civilizatii eterogene in jurul unui platou cu fructe de mare. Bolizii din Formula 1 isi tureaza motoarele pe traseul stradal din Monte Carlo (unicul de acest fel din lume), concurand zgomotos clinchetul fatidic al ruletelor din cazinou. Pe Croisette, la Cannes, se aud rafalele ca de mitraliera jucausa ale tocurilor actritelor venite la Festivalul de Film, iar la Nisa, pe Promenade des Anglais, se produce, deloc intamplator, un raccourci istoric, care ne reaminteste istoria moderna a zonei, chiar daca, dupa oribilul atentat terorist din 2016, armata inca mai patruleaza cu gurile de foc ostentativ la vedere. Conglomerat turistic complex si impecabil amenajat, Riviera Franceza beneficiaza de 310 pana la 330 de zile de soare pe an, 115 kilometri de golfulete mirifice (calanques) si plaje cu nisip sau - la Nisa - pietricele, zeci de terenuri de golf, nu putine statiuni de schi in apropiere (zona este marginita de Alpii Maritimi) si, deloc in ultimul rand, peste 3.000 de restaurante, la care, cu meniurile scrise in franceza, engleza si rusa, se poate manca orice iti trece prin cap, de la candva umila socca (un fel de lipie de malai a marinarilor si docherilor saraci de altadata) la stridii si caviar. ...Cum ar zice crupierul, les jeux sont faits pentru toata lumea pe Coasta de Azur si in Provence! - Dan-Silviu Boerescu..

Pierdut in Toscana. Paradisul Renasterii continue. Marmura de Carrara si un pahar de Chianti Dupa ce am cutreierat Batranul Continent in lung si in lat, din Gibraltar pana la Cercul Polar si de la Moscova la Gallaway, in insula de smarald a Irlandei, pot spune, fara nici cea mai mica urma de indoiala, ca Toscana este unul dintre cele mai frumoase taramuri din Europa. Cu nenumarate vile cochete, vechi de secole, insa renovate cu grija, risipite pe coline printre vii si livezi de maslini( locuri reinventate sau nu de navala snoaba a turistilor americani de acum cateva decenii), cu orasele sale istorice bantuite fecund de umbrele tutelare ale marilor artisti ai Renasterii la Galeriile Uffizi si nu numai, cu gandul ca, nel mezzo del cammin di nostra vita, voi afla ca nu-i chiar atat de inspaimantator sa bati la poarta Infernului(...greu de rezistat tentatiei de a-ti face o poza la intrarea casei lui Dante Alighieri - Lasciate ogni speranza, voi  ch'entrate!), cu tavernele in care am redescoperit "ciorba" de burta in alte variante seducatoare ( trippa alla fiorentina sau lampredotto) si m-am delectat cu o portie enorma de bistecca di Chianina, alaturi de o sticla de vin minunat(greu de ales intre Morellino di Scansano si Brunello di Montalcino, de pilda), facand un mic ocol impreuna cu Napoleon prin insula Elba sau abatandu-ma un pic dincolo de hotarele regiunii spre Cinque Terre, cu ochii atintiti pe caii care se intrec in acea Palio din Piazza del Campo de la Siena, cu dorinta de a ma rataci mereu prin gradinile nestiute ale familiei Medici in cautarea unor aluzii pierdute ale stilului de viata al lui Lorenzo Magnificul scormonind epuizant prin paduri dupa trufe albe si negre iar apoi racorindu-ma cu zuppa inglese sau crema del Bountalenti, inclinandu-ma dubitativ precum Turnul din Pisa dincolo de orice referinta enciclopedica pusa cu dezinvoltura intre paranteze de faptele simple de viata.  ...Toscana va sti intotdeauna sa-mi spuna extraordinar de convingator, nu doar prin intermediul lui Roberto Benigni, La Vita e Bella!..

Contrar viziunii poetului-filosof Lucian Blaga, vesnicia nu s-a nascut neaparat la sat - sau nu doar la sat, in alternanta vale-deal a spatiului mioritic. Si orasele, targurile sau micile citadele de la noi ale unei mereu incerte urbanitati isi revendica acest atribut al unei eternitati intotdeauna discutabile, dar zamislind consecvent tipare specifice, care au traversat secolele, ale modului de viata autohton. Desigur, meandrele istoriei au impus diferente sensibile intre urbele fara mari valente de metropole din "tarile" romanesti, de o parte si de alta a Carpatilor. Nu seamana prea mult intre ele targurile moldovenesti cu burgurile transilvane, cu asezarile muntenesti de la raspantii ori cu "satul (mic parizian, dar) universal" al "Cetatii lui Bucur". Insa, dincolo de toate aceste frapante ne?asemanari, se poate regasi o cheie unificatoare a unui balcanism central?european fara limite, pentru care mititeii se pot inmuia in sampanie, chisca se poate intovarasi cu licorosul de Cotnari, iar pogacile se pot stropi cu Neuburgerul de Ciumbrud. Exista o altfel de eternitate a horinciei, a spritului sau a bautului "cu burta", dupa cum sub fiecare piatra de caldaram sau pavela de lemn cu care se podeau drumurile "orasenesti" se ascunde intotdeauna o farama de istorie, un pretext de poveste, ca intr-o pictura naiva descriind tiribombele unui balci, metafora a lumii romanesti aflate intr-un carnaval perpetuu.....

Amoru-i un copil pribeagCe-n veci cu legi nu poti sa-l stapanesti.De nu-ti sunt draga, tu mi-esti dragSi de-mi esti drag, sa te feresti! ...Suna a romanta dar, in fapt, nu-i deloc asa, chiar daca in vechile carciumi bucurestene cu staif melodia (aria!) intrase in repertoriul multor interprete ("dizeuze”, unele dintre ele avand destule in comun cu personajul fictiv originar). Refrenul pentru Habanera din opera Carmen (1875) de Georges Bizet ("L'amour est un oiseau rebelle") debuta in forta cu ditirambicul  "L'amour est enfant de Boheme" al protagonistei dar in prima si, apoi, consacrata versiune romaneasca (inclusiv pe scenele oficiale) a devenit "Amoru-i un copil pribeag" - ceea nu e deloc acelasi lucru, insa surprinde fidel caracterul volatil, ratacitor, nestatornic al iubirii in cheie nu neaparat autohtona. In Vechii Bucuresti, atat de pitoresti la modul arhaic dar si, in acelasi timp, extrem de receptivi la noutate (fie ca aceasta venea pe filiera greco-fanariota, balcanic-osmanlaie, kiseleffian-muscaleasca, bonjurist-frantuzita, teuton-germanica sau cine mai stie de care, dupa cum bateau bezmetic vanturile Istoriei), iubirea/amorul/liubovul isi facea de cap discretionar, de la vladica la opinca, inflacarand imaginatia poetilor (unii dintre ei numarandu-se printre victimele sale predilecte), risipind avutii nemasurate, contrariind, vai,  opinia publica si, nu o data, generand consecinte politice teribile. Intre aceste coperti am vrut sa alatur o parte dintre legendele sentimentale mai mult sau mai putin cunoscute care jaloneaza harta istorico-afectiva a peisajului din aceasta urbe contradictorie si controversata si care, recompuse livresc, inca reusesc sa produca nu putine satisfactii de substituire unui cititor contemporan deloc inhibat de stereotipurile perpetuate de manuale si de discursul propagandistic "oficial". - Dan-Silviu Boerescu..

Intemeiata de Carol l, Familia Regala a Romaniei coboara, in linie genealogica directa, din Familia Imperiala de Hohenzollern-Sigmaringen (familia din care facea parte si ultimul Imparat al Germaniei, Wilhelm al 11-lea) si este inrudita cu toate marile familii regale europene: britanica (Dinastia de Windsor), a Spaniei, a Portugaliei, a Danemarcei, a Greciei, a Frantei (Bourbon) si Familia lmperiala a Rusiei (Romanov). Din 1866 si pana astazi, istoria Romaniei se impleteste inextricabil cu cea a Dinastiei Romane. Chiar si in momentele in care ultimul Suveran a fost alungat din tara, Familia Regala a reprezentat un reper pentru tot romanul, un far al constiintei nationale. Dar, in tot acest veac si jumatate, Familia Regala a fost constituita din oameni "in carne si oase", nu din Supermani fictionali, din fiinte carora nimic din ceea ce este omenesc nu le-a fost strain... - Dan-Silviu Boerescu..

Suntem peste tot acasa,/Portile ni se deschid;/Nu-i echipa mai frumoasa/Si iubita ca Rapid (...) // Nu va dati batuti o clipa,/Invatati acest refren,/Imnul nostru de echipa./Glasul lor in fior de tren... Cine a ascultat macar o data acest imn al Rapidului, compus de Victor Socaciu pe versurile lui Adrian Paunescu, stie de ce ecoul tribunelor din Giulesti se reverbereaza misterios, la infinit. Glasul rotilor de tren! ("Mai bine un meci al Rapidului decat un concert mediocru" - vorba lui Dan Grigore...) Nu e vorba despre scoruri si clasamente. Nu e vorba despre cine a marcat golul, dubla, hattrick-ul. Nu e vorba nici despre faptul ca fotbalul se joaca - nu-i asa? - cu un balon rotund. Nu. Este altceva. Mult mai mult decat un meci. Este o stare de spirit. Unica prin intensitatea ei patimasa. Aceasta este Giulestina, esenta rapidismului, dincolo si dincoace de gazon. Totul trait la cote maxime fiindca, vorba lui Fanus Neagu, "Rapid nu opreste niciodata in garile mici". Foarte probabil, "Caragiale ar fi fost cu siguranta rapidist". Acestea sunt vorbele eseistului Radu Enescu, dar ele s-au regasit intotdeauna in subconstientul suporterului de pe Giulesti. "O echipa atat de simpla, comica, naiva nu avea cum sa treaca neobservata de Nenea Iancu sau de breasla acestuia." Si nici nu a trecut. Rapidul a reprezentat intotdeauna o sursa inepuizabila de fascinatie si inspiratie pentru gazetari, prozatori, poeti, politicieni si artisti din toate ramurile, asa cum se mandreste Brigada Pittis...

Englezoaica, nemtoaica, rusoaica - prin venele ei curgea sangele amestecat al marilor dinastii europene... Cine ar fi banuit inainte de 1890 ca frumoasa printesa cosmopolita va fi unul dintre personajele care vor influenta decisiv, peste ani, formarea Romaniei Mari si se va identifica profund cu destinul unei tari indepartate si aproape exotice, cand ea era, de fapt, menita unei foarte probabile coroane britanice?!? Descendenta a familiilor domnitoare din Regatul Unit, Germania si Imperiul Tarist, "Missy" fusese ceruta de nevasta de varul ei primar George, viitorul Rege al Angliei, insa mama ei de origine pravoslavnica s-a opus vehement si i-a aranjat o casatorie - "ortodoxa" din toate punctele de vedere - cu Ferdinand, nimeni altul decat timidul Print Mostenitor al Romaniei. Numai ca diferentele de temperament si-au spus cuvantul si casnicia a esuat lamentabil, jumatate dintre copiii cuplului avand alti tati biologici decat cel oficial, iar cei doi soti ajungand fiecare in bratelor altor parteneri, ceea ce, in cazul Mariei, va atrage mania si represaliile fiului ei cel mare, viitorul Rege Carol al II-lea. Dificultatile conjugale si problemele sentimentale n-au impiedicat-o insa pe Regina Maria a Romaniei sa-si exercite exemplar atributiile regale, in timpul Primului Razboi Mondial ingrijind si imbarbatand soldatii raniti, dar si influentandu-si sotul sa ia cele mai bune decizii in momente‑cheie, iar inaintea Marii Uniri a efectuat reusite, desi informale, turnee diplomatice pentru a sustine extrem de convingator cauza Romaniei...

"Stelele in cer sunt fericite ca te au pe tine printre ele acum. O stea in plus va lumina in seara asta." Intr-o zi neguroasa de sfarsit de toamna, dupa ce actrita si muziciana Rona Hartner (9 martie 1973, Bucuresti - 23 noiembrie 2023, Toulon, Franta - tara a carei cetatenie o primise in 2010) pleca pe un alt platou de filmare, cel eteric si etern, incepeau sa iasa la iveala o multime de povesti tulburatoare despre artista, o femeie nefericita, trecuta printr-un mare scandal mediatic si doua divorturi, dar o mama cu totul speciala pentru fiica ei (Rita Sumalya), o artista care mai avea atatea de spus pe scena si pe marele ecran. Rona fusese numita adeseori de public, de critica de specialitate sau de prieteni "un uragan de viata", un "bulgare de iubire" sau "un monument de energie pozitiva", insa putini stiau ca, in scurta ei viata, trecuse prin nu putine drame si alte intamplari nefericite. Ramasese, de pilda, fara bani si fara un acoperis deasupra capului si la Paris, si la New York. La iesirea din adolescenta isi schimbase religia ca urmare a unei revelatii, apoi credinta in "Ingerul Pazitor" o ajutase sa treaca peste tot felul de impasuri, inclusiv prin incercarile repetate de sinucidere.....