S-a afirmat, pe bună dreptate, că nu avem dreptul și nici calificarea să spunem lucruri noi, înainte de a le fi înțeles pe cele vechi. Abia de la înălțimea umerilor înaintașilor noștri putem vedea suficient de departe în viitor și suficient de clar în prezent. După cum bine se știe, nu există școală mai bună decât școala clasicilor, orice pretenție la un început cu totul nou fiind bazată pe iluzii. În spiritul acestei înțelepciuni, pe care am putea-o numi tradițională, trebuie privit și textul care urmează, un text care s-a născut din dorința de aprofundare a unei înțelepciuni antice și din plăcerea de a însoți un gânditor, pe drumul lui. Dacă ai cunoștință de existența unui înțelep, ni s-a spus, pasul tău să tocească pragul casei lui. În cazul acesta, ne întâlnim cu Plotin, marele cugetător care a realizat sinteza filosofiei antice grecești și care a pus bazele unei părți semnificative din gândirea Evului Mediu. Dacă ne-am familiarizat cu seria de texte comentate, din care face parte și prezentul volum, cunoaștem deja că tema centrală a gândirii plotinene este sufletul omului, lumea noastră lăuntrică și glasul ei șoptit, pe care puțini îl mai aud, în zgomotul de tinichea al civilizației noastre contemporane. Dacă în volumele anterioare l-am urmărit pe Plotin discutând despre frumusețea lăuntrică a ființei umane, în Despre frumos, sau despre asemănarea sufletului cu divinul, în Despre nemurirea sufletului, în volumul de față, îl vom vedea aplecându-se cu pătrundere asupra problemei delicate a libertății. Veți fi martorii unui adevărat exercițiu filosofic, realizat de către unul dintre atleții gândirii, pentru că nu este simplu să demonstrezi că omul este liber, în condițiile în care cauzalitatea este acceptată ca un principiu universal. Dan Tomuleț, Ph.D...

Intelepciunea evangheliei crestine nu e nici empirica si nici teoretica; ea este duhovniceasca, adica practica si spirituala. Teoretic este doctrinarismul, acea versiune abstractizata a crestinismului, care tinde sa reduca invatatura crestina la exegeza textului biblic si la teoriile care se pot intemeia direct si nemijlocit pe o astfel de exegeza. Exegeza este necesara, dar numai ca instrument al periplului spiritual. Cartea sfanta nu ne trimite la ea insasi, ci la realitatea la care se refera. Doctrinarismul insa, atunci cand este confundat cu evanghelia, nu face decat sa traga gandirea si experienta crestina pe linia moarta a unor teorii nesavuroase si sa imparta biserica, mai ales pe cea protestanta, in nenumarate denominatii. Denominationalismul este adesea, mai ales in zilele noastre, rodul spiritului razvratirii si chiar al cultului personalitatii.  Crestinismul este autentic pentru ca iI prezinta pe Dumnezeu ca slabiciune, pentru ca intelege ca puterea si intelepciunea lui raman misterioase si ca el nu se poate revela decat ca slabiciune. Iata de ce Hristosul, care isi ia forma din Dumnezeu, s-a dezbracat de slava lui, revelandu-l pe Tatal asa cum este el, respectiv ca slabiciune, ca daruire si golire de sine, ca dragoste. Cand diavolul a vrut sa ia locul lui Dumnezeu, el nu a Inteles ce era Dumnezeu, pentru ca el nu era intiparirea Celui Prea Inalt. El nu a inteles ca Dumnezeu este golire de sine si ca ideea de putere dominatoare este doar o iluzie a finitudinii.  Tarziu te-am iubit, frumusete, atat de veche, si totusi atat de noua, tarziu te-am iubit! Caci iata, tu te aflai inlauntrul meu, iar eu in afara mea. Acolo, in afara mea, te cautam pe tine, si in uratenia mea ma napusteam asupra lucrurilor frumoase pe care le-ai creat. Tu erai cu mine, dar eu nu eram cu tine! Si ma tineau departe de tine tocmai acele lucruri frumoase care nu ar fi existat, daca nu ar fi existat in tine. M-ai chemat, m-ai strigat si ai sfasiat cu tipatul tau surzenia mea! Ai fulgerat, ai straluminat si ai izgonit orbirea mea! Ai raspandit mireasma ta, ti-am respirat suflarea, iar acum suspin dupa tine, ti-am simtit gustul, iar acum mi-e sete si mi-e foame de tine! M-ai atins si ai aprins in mine dorinta dupa pacea ta! - Augustin, Confesiuni, X. 27. ..