În 1942, într-o mănăstire din Columbia, sunt scoase la lumina rămășițele lumeșți ale unei adolescente, Sierva Maria de Todos Los Angeles. Splendida ei podoabă capilară măsoară douăzeci și doi de metri lungime...Să fie oare această descoperire fructul imaginației înflăcărate a autorului? Reală sau fictivă, ea reprezintă punctul de plecare al unei inedite povești de dragoste, desfășurate pe fundalul pitoresc și decadent al orașului Cartagena de Indias, la mijlocul secolului al XVIII-lea. La vârsta de doisprezece ani, Sierva Maria este mușcată de un câine. Bănuind-o de turbare sau că ar fi posedată de diavol, Inchiziția o trimite la o mănăstire, unde, alături de exorcistul ei, don Cayetano Delaura, trăiește o pasiune nebună, distructivă și, prin urmare, blestemată...
Prin această capodoperă situată la cumpăna dintre istorie și legendă, misticism și erotism, Gabriel Garcia Marquez depășește granițele realismului magic.
Fragment din roman:
„Când gardiana îi deschise celula Siervei Maria, Delaura simți că inima i se spărgea în piept și abia dacă se mai putea ține pe picioare. Numai pentru a-i află dispoziția din dimineață aceea o întreba, dacă văzuse eclipsa. Într-adevăr, o văzuse de pe terasă. Nu pricepu de ce avea el plasturele la ochi când ea se uitase la soare fără nicio protecție și n-avea nimic. Îi povești că toate călugărițele o văzură stând în genunchi și că mănăstirea rămase încremenită până, începură să cânte cocoși. Însă ei nu i se păruse nimic extraordinar.
— Ce-am văzut e ce se vede în fiecare noapte, spuse.
Ceva se schimbase la ea, iar Delaura nu putea preciza ce anume, simptomul cel mai deslușit fiind o undă de tristețe. Nu se înșela. Abia începuse cu oblojitul că, fetiță își atinti asupra-i ochii înfrigurați și-i spuse cu voce tremurândă:
— O să mor.
Delaura se înfiora.
— Cine ți-a spus?
— Martina, răspunse fetiță.
— Ai văzut-o?
Fetița îi povești că venise în două rânduri la ea în celulă că s-o învețe să brodeze, și că, văzuseră împreună, eclipsa. Îi spuse că era bună și blandă și că stareță îi dăduse voie să țină orele de brodat pe terasă, pentru a putea vedea apusul în mare.
— Aha, făcu el, fără să clipească. Și ți-a spus când o să mori?
Copila spuse că da, străngându-și buzele că să nu plângă.
— După eclipsa, răspunse.
— După eclipsa pot fi următorii o sută de ani, zise Delaura.”