Un veac de singurătate

„Un veac de singurătate”, capodoperă care l-a propulsat pe Gabriel Garcia Marquez pe orbită celebrității internaționale și i-a adus premiul Nobel (1982), este, în opinia unanimă a criticii - după Don Quijote de la Mancha, nemuritoarea creație a lui Cervantes -, cel mai frumos roman de expresie spaniolă din toate timpurile, așa cum mărturisește și Pablo Neruda care îl numește „Don Quijote al timpului nostru”. Istoria celor o sută de ani ai fabuloasei aventuri trăite de cele șapte generații ale familiei Buendia, cu fanteziile, obsesiile, tragediile, pasiunile, disperările și speranțele lor, este de fapt istoria miticului Macondo, întemeiat de patriarhul Jose Arcadio Buendia, teritoriu prodigios, unde fantasticul, irealul, se insinuează adesea în realitate, miraculosul conviețuind firesc cu viață de zi cu zi. Însă întregul demers narativ sugerează ideea că Macondo nu se mărginește la o arie concretă, istoria sa fiind de fapt istoria existenței umane, căci, așa cum arată autorul, „"mai curând decât un loc de pe lume, Macondo este o stare de spirit”.