Avem în aceste prime jurnale „non-intime“, cum le numeşte Denis de Rougemont, un autor care se caută pe sine confruntându-se cu lumea de la sfârşitul deceniului trei al secolului trecut. O lume tihnită încă, lipsită de convulsii şi de derapaje, care nu face parcă decât să-l trimită înapoi, spre explorarea propriei interiorităţi, pentru a afla acel glas unic ce-i aparţine numai lui. Jurnalul de faţă este de aceea un discurs de o autenticitate rar întâlnită, care respinge deopotrivă atitudinea căldicică şi excesul în expresie, discurs echilibrat ce-l va caracteriza întotdeauna pe întemeietorul filozofiei personaliste.
„Nu mă interesează nici arta de a spune în sine, care este o zicere despre nimic şi căreia mai multe şcoli de retorică îi înnoiesc prin secole exigenţa austeră sau barocă; nici acel mod de a spune fără artă de care oricine s-a crezut capabil, dintotdeauna, pe motiv că a trăit. Dacă ar trebui cu orice preţ să aleg, probabil aş opta – împins de o nevoie inconştientă de a supracompensa – pentru povestire. Pentru Istorie, aşadar.” (Denis de Rougemont)
„Gândirea lui Denis de Rougemont este globală, se regăseşte la toate nivelurile, este totală fără a fi totalitară; nu e dogmatică, însă oferă cheile, metodele indispensabile pentru indispensabila gândire personală, fiind capabilă să răspundă problemelor de azi. Filozofia lui Denis de Rougemont ar fi, cu siguranţă, în măsură să le dea occidentalilor forţa intelectuală prin care să reziste la şantajul dogmelor totalitare. Dacă tinerii noştri gânditori, aflaţi într-un impas cogitativ, au nevoie de o direcţie şi de un model de gândire teoretică şi practică, le pot găsi, spre marele lor folos, la acest autor.” (Eugène Ionescu)
