Ultimii ani ai vieți îl găsesc pe Tolstoi la moșia de la Iasnaia Poliana, trăind că un mujic. Lăsase în urmă societatea mondenă petersburgheză, onorurile, ba chiar și propriul destin literar. Devine un fel de patriarh nonconformist, în răspăr cu autoritățile laice și cu cele ecleziastice. Ajunsese la o credință în care puțini îl puteau urmă. Găsise un fel de-a se exprimă mai simplu. Aici, la Iasnaia Poliana, în singurătate, stă de vorba cu sine despre Dumnezeu și oameni, iar jurnalul, care l-a însoțit permanent, e spațiul unde pune întrebări infinite, unde caută să înțeleagă și să se exprime altfel decât o făcuse în romane.
Aceste meditați au fost cenzurate în edițiile anterioare ale jurnalului – puterea sovietică putea acceptă „stilul“ lui de mujic, dar nu și spiritul care se împotrivea oricărei revoluți.
Fragment din roman:
„A-l iubi pe Dumnezeu înseamnă a iubi manifestarea Lui. Conștiința manifestării Lui este cea mai limpede (înainte de toate) în mine. Dar nu pot să nu văd manifestarea Lui pretutindeni: în cer, pe pământ, în piatră, în nisip, în stele. Deosebirea dintre aceste manifestări e doar că unele sunt mai apropiate de mine (nu că loc, ci că natură a manifestării), iar altele mai îndepărtate. Cu cât sunt mai apropiate de mine, cu atât pot și trebuie să le iubesc mai mult. Cele mai îndepărtate de mine sunt pământul, piatră, nisipul, cerul, planetele. E firesc să le iubesc și pe ele, dar copacul, plantă sunt mai apropiate de mine, și le iubesc mai mult, încă mai mult iubesc animalele, iar cel mai mult pe cel mai apropiat de mine, pe om. Însă și mai mult, mai mult decât orice pe lume, nu pot să nu mă iubesc pe mine, eul meu, dar nu eul corporal, mizerabil, care trebuie fie la fel de departe de mine că orice animal, ba chiar că piatră sau nisipul, ci eul spiritual, pe care dacă îl iubesc ajung la iubirea însăși, iubirea față de tot. Egoismul corporal e respingător, dar nu există nimic mai presus de egoismul spiritual, de transferul conștiinței tale în eul spiritual, veșnic, universal. Acest transfer se face prin iubire și aduce cu sine un bine care te face să nu-ți mai dorești nimic altceva. Cum să nu-i mulțumim Celui care ne-a dăruit acest bine?! (11 mai)
De ce nu accept deloc prezența vieți în piatră, nisip, dar nu resping posibilitatea vieți în stele? Probabil pentru că piatră o cunosc prin toate simțurile mele, și nu găsesc viață din ea, dar stelele le cunosc numai prin simțul văzului, și de aceea accept posibilitatea vieții. Dar asta nu demonstrează că în piatră nu există viață, iar în stele poate fi, ci doar că cele cinci simțuri exterioare ale mele sunt insuficiente pentru a pătrunde în viață pietrei. (11 mai)
Una dintre greșelile principale care împiedică împlinirea legii iubirii e ideea că pentru a trăi în conformitate cu învățătură iubirii e nevoie că fiecare om în viață lui să înfăptuiască deplin legea iubirii. Nu e necesară înfăptuirea, deplină înfăptuire e imposibilă, dacă s-ar savarsi n-ar mai există viață, e necesară doar apropierea de înfăptuire. Această apropiere reprezintă viață și binele ei. (11 mai)
De obicei, pentru oameni învățătură e deplină înfăptuire a legii iubirii și, văzând imposibilitatea acestei înfăptuiri pentru fiecare în parte și pentru toată omenirea în momentul de față, rezolva problema acceptând că învățătură e minunată și, în același timp, irealizabilă. Pe unii asta îi duce la negarea oricărei religii, pe alți la o pervertire a creștinismului în care imposibilitatea de a înfăptui pe deplin învățătură e corectată prin har, credință în mântuire și taine. Această greșeală ii abate pe oameni de la înțelegerea limpede a vieții ce decurge din învățătură iubirii, după care scopul vieții e această apropiere de desăvârșire. Apropierea trebuie să fie neapărat gradată, începe cu atingerea primelor trepte ale desăvârșirii, apoi a următoarelor s.a.m.d. (11 mai)”
