Romanul pătrunde în intimitatea Clarissei Dalloway, o londoneză din înalta societate, pentru care pregătirile de o serată constituie pretextul de a medita asupra relației cu soțul ei, a celei cu iubitul din tinerețe, dar și asupra atracției pentru o bună prietenă.
Fragment din roman:
„Așa gigantic cum era, dangatul avea o legătură cu ea. Adânc, adânc, în miezul lucrurilor obișnuite, pătrunsese degetul ceasornicului conferind clipei solemnitate. Sunetul acela, își imagina Clarissa, o forță pe bătrână să se miște, să se ducă, dar unde? Clarissa încerca să o urmărească apoi cu privirea când se întoarse și dispăru, dar nu-i putea vedea decât bonetă albă mișcându-se în spatele camerei. Era încă acolo, se invartea în capătul celălalt al încăperii. La ce bun crezuri și rugăciuni și impermeabile? Când, își spunea Clarissa, asta e miracolul, asta era misterul; această bătrână doamna pe care o putea urmări trecând de la scrin la măsuță de toaletă, încă mai putea s-o vadă. Și misterul suprem pe care Kilman putea pretinde că l-a aflat sau Peter putea pretinde că l-a aflat, deși Clarissa știa bine că niciunul din ei n-avea nici cea mai vagă idee cum poate fi aflat. Misterul era pur și simplu acest aici era o încăpere; dincolo, altă. Pot soluționa religia sau dragostea așa ceva?
Dragostea...dar uite că sună și celălalt ceas, cel care era întotdeauna cu două minute în urmă lui Big Ben; se trezi și el și își scutură poală încărcată de nimicuri, flecustete pe care le risipi, de parcă Big Ben, cu autoritatea lui, era cel care stabilea lege în chip solemn și atât de just, dar ea trebuia să ocupe de o sumedenie de treburi mărunte — doamna Marsham, Ellie Henderson, paharele de înghețată - care navaliseră toate în valuri, săltând și dansând în siajul acelui solemn dangat de ceas care se întind acum că o panglică de aur pe suprafață marii. Doamna Marsham, Ellie Henderson, paharele de înghețată. Trebuia să dea imediat niște telefoane.
Volubil, agitat, ceasornicul întârziat sună, ținându-se pe urmă lui Big Ben, cu poală plină de fleacuri. Lovite, zdrobite de năvală trăsurilor, de brutalitatea camioanelor, de înaintarea grăbită a miriade de bărbați colțuroși, de femei gătite, de domurile și de turnurile ministerelor și spitalelor, ultimele rămășițe ale acestei poale pline de mărunțișuri și de fleacuri păreau să se spulbere, că spumă unui val istovit, de trupul domnișoarei Kilman care se oprise o clipă în stradă că să spună în șoaptă: „Trupul e de vină"."
