În sufletele pline de griji ale contimporanilor săi pentru furtunile timpului, psalmii lui Dosoftei – prietenul lui Miron Costin – au coborât o rază de alinare. Părerea regretatului Bianu că ei nu au avut răsunet la noi, întrucât în cultul ortodox tradiţiunea nu le permitea să fie introduşi şi cântaţi în biserică, trebuie azi rectificată: Câtă mângâiere în clipe de suferinţe ori în ceasuri de meditaţie religioasă au adus psalmii lui Dosoftei, de vede din faptul că dascălul şi cântăreţii anonimi ai poporului au adoptat, pentru unele bucăţi, melodie.
Munca lui Dosoftei, atât cât o avem, reprezintă în istoria culturii noastre vechi un mare pas înainte. El, cel dintâi dintre vlădicii principatelor, a deschis drumul limbii româneşti către altarul bisericii. Străduinţele lui vor fi continuate mai târziu, în Ţara Românească, de Mitropolitul Antim Ivireanul. Prin traducerea Psaltirii în versuri, Dosoftei a aşezat temelia versificaţiei în literatura noastră cultă, iar prin Vieţile sfinţilor a dăruit sufletului românesc din veacul a XVIII-lea o bogată literatură de imaginaţie, împletită cu elemente miraculoase, pline de pietate şi uneori de graţie naivă.
N. Cartojan, în Istoria literaturii române vechi
