Spirit rebel si autodidact ultraperformant, Ion Monoran a initiat, in anii '70, o serie de batalii literare de care cei vizati, mai mult ca sigur, nu prinsesera de veste. Miza cea mare nu era poezia oficiala, lirica patriotarda de pagina intai, lesne de pus la colt dintr-un condei, ci acei poeti contemporani incapabili sa se desprinda de canonul interbelic, dar si congeneri ai sai care, in loc sa-si croiasca un destin literar propriu, se multumeau sa nichitizeze, sa blandianizeze, sa paunescianizeze. Insurgenta sa nu se limita la taramul estetic, ea dadea buzna si peste alte tabuuri si prejudecati - sociale, politice, etice. Din pozitia sa de "proletar", Monoran isi punea la dispozitie biografia, in dezvoltari antilirice de mare forta, pentru a ne confirma ca national-comunismul autohton a fost un sistem de factura kakotopica.
La douazeci de ani, cand m-am indragostit de expresionismul german, ma consideram Barbu Lautaru cu moartea pe gura. Am stat un an fara serviciu, hoinaream prin parcuri si cafenele cu Trakl, cu Rilke, cu P. Celan in traducerea N. Cassian, cu Roethke, cu J. Follain si Poezia nordica moderna sub brat.
