În acest volum pe cât de bizar, pe atât de amuzant, Wilhelm Genazino, unul dintre cei mai importanți scriitori germani contemporani, face un studiu rafinat al anxietăților specifice perioadei în care trăim.
Vocea naratorului anonim îi aparține unui arhitect divorțat care nu contenește în a construi dileme emoționale și analize revelatoare ale vieții cotidiene. Într-un spațiu cu case vechi locuite de pensionari și de văduve, dintre care nu puține sunt dărăpănate, cu ramele ferestrelor putrezite, sunetul unei alarme stricate pare că nu vrea decât să atragă atenția asupra degradării zonei. Niciun detaliu nu trece neobservat pe lângă acest om sensibil la dramele și frumusețile mărunte ale existenței: picioarele ridicol de subțiri care ies din pantalonii scurți ai bătrâneilor costelivi, omul care își cercetează îndelung hematomul de la degetul mare, rața durdulie care stă într-un picior, cu ochii închiși, în Piața Friedrich Ebert. La fel cum, cu câteva minute în urmă, imaginea unei femei blonde care lingea o înghețată în timp ce mergea pe bicicletă a fost înlocuită de apariția raței, acum privirea alunecă dinspre rață înspre periuța de dinți uzată care zace pe jos, chiar lângă ea. Gândurile naratorului descriu cu apăsare și umor lumea în care trăim cu toții, dar la care suntem arareori cu adevărat conectați: un copil care plânge este împins repede cu căruciorul, păsările se înalță agitate, pentru ca după nici trei metri să aterizeze din nou, porumbeii grăsani seamănă cu mătușile moarte de când lumea, un bărbat deschide pubelă după pubelă, fără să găsească nimic.
Eroul lui Genazino întâmpină cu spaimă interacțiunile sociale și se luptă cu constrângerile relației stabile pe care o are cu Maria. Locuiesc împreună mai ales la sfârșit de săptămână, de regulă la el, ca un cuplu rodat de multă vreme, dar este contrariat de senzația de ușurare care îl încearcă atunci când Maria pleacă luni de dimineață. Pe plan profesional, se confruntă cu perspectiva chinuitoare a unui viitor nesigur, în condițiile în care simte că este incapabil să se adapteze la schimbare.
Personajul se află într-o perpetuă căutare a propriei identități, fără să renunțe vreodată la autoironie: „Țineam totul în mine și sufeream în tăcere. Și nici măcar asta nu mi se părea neobișnuit, fiindcă mă săturasem de aceste mici ipocrizii pe care le aduce cu sine viața, de la o vârstă încolo, cum ar fi pielea îngroșată de pe călcâie sau descoperirea de cont”. Din când în când, discursul angoasant se întrerupe pentru a face loc acelui sentiment de detașare în care ne regăsim cu toții în momentele în care luăm o pauză de la angoasele epocii în care trăim: „Mă gândeam dacă să mănânc o supă la bufetul magazinului universal sau să-mi iau mai bine la pachet o salată semipreparată de la măcelărie”.
„Cartea emană o gingășie luminoasă în abisul întunecat al existenței.” – Neue Zürcher Zeitung
„Wilhelm Genazino privește cu un ochi dezabuzat și cu mult umor viețile banale ale personajelor sale. De la un derapaj mental la altul, acestea prind viață, captive în propriul monolog interior.” – Libération