Într-o zi de iulie 1971, Georges a devenit soțul lui Maryse într-un sătuc din Normandia, în prezența a doi martori găsiți pe loc. Au fost căsătoriți 44 de ani, până în blestemata zi de miercuri, 7 ianuarie, 2015, în care doi teroriști l-au asasinat laolaltă cu colegii și prietenii săi în birourile de la „Charlie Hebdo”. Desenele din acest volum postum, a cărui ediție originală a apărut în Franța în 2016, sunt în mare măsură inedite, găsite și grupate tematic de soția sa. Ele pun în evidență latura lui de veșnic îndrăgostit, dar și de obsedat de frumusețea corpului feminin, atât de des invocată în cartea ei, „Dragă, mă duc la Charlie”, și în prefața acestui album. Iar Wolinski nu e niciodată mai simpatic decât aunci când vorbește despre dragoste.
„Totul îi plăcea la femei: sânii abia întrezăriți sub pulovere, coapsele care se unduiau pe trotuare, fesele care se cambrau în blugi, părul care le mângâia umerii sau ceafa, decolteurile provocatoare, tocurile mereu prea înalte, vocile seducătoare, privirea de neoprit ațintită pe bărbatul vieții lor, ideile, pe care știau întotdeauna cum să și le impună, și puterea sufletului lor.” – Maryse Wolinski
„Este posibil ca unele dintre imagini să vă șocheze. Dar șocul nu este mai mare decât cel produs de anumite versuri ale lui Emil Brumaru, de pildă. Pentru că personajul principal al acestui album este cel care privește și desenează, imaginându-și ipostaze de erotism dezlănțuit, dar și neputințe sublime, avataruri ale unei anumite vârste, la care trupul nu mai ține pasul cu vioiciunea imaginației. Paradoxal, dincolo de aceste imagini explicite, care probabil vor fi repudiate de mulți, se întind imensa candoare și zâmbetul blând ale lui Wolinski.” – Tudorel Urian
