Romanul Ultimul Karamazov, ca și modelul lui, Frații Karamazov, se învârte în jurul Grușenkăi, pară dulce, ca după soare. Dacă ea nu ar exista, nu ar exista nici romanul. Toți karamazovii (aproape) se îndrăgostesc de ea cu patimă, cu furie, cu disperare, sunt gata să trăiască și să moară pentru ea. Ultimul Karamazov nu este, însă, niciodată, ultimul.
Postmodernism pur, romanul lui Mihail Gălățanu este un pariu literar nebunesc de riscant: autorul și-a propus să rescrie/continue/replice romanul fundamental al lui Dostoievski. E o ambiție temerară. Cel mai greu de realizat, dintre toate lucrurile, sunt atmosfera dostoievskiană – și discursul, extrem de particular –, acea sfâșiere slavă a sufletului, și carnația personajelor. Replica nu trebuie să fie identică, ci doar verosimilă. Canoanele sunt schimbate: Zosima (re)învie, Fiodor Pavlovici nu a murit, ci a fugit... Și mai departe veți descoperi citind Ultimul Karamazov.
„Mihail Gălătanu poate scrie bine în orice stil. Atât de bine, încât scrisul său capătă adeseori o tentă parodică. Și totuși acest virtuoz al stilurilor, acest autor proteic care folosește dicționarul limbii române ca Paganini vioara rămâne mereu el însuși. În jocul său de-a literatura există ceva greu și definitiv. Dantelăriile stilistice pe care le desfășoară în fața cititorului nu sunt din borangic, ci din fier forjat.“ (Alex. Ștefănescu)