Johann Christoph Friedrich Schiller (n. 10 noiembrie 1759, Marbach am Neckar, Sfântul Imperiu Roman – d. 9 mai 1805, Weimar, Saxa-Weimar), înnobilat în anul 1802 ca Friedrich von Schiller, a fost un poet si dramaturg german, considerat unul din clasicii poeziei germane.
Schiller s-a născut în familia unui felcer din Marbach am Neckar în ducatul Württemberg din sudul Germaniei, care devine mai târziu administrator al grădinilor curtii ducale. În 1773, la vârsta de 14 ani, tânărul Schiller este înrolat la ordinul ducelui Karl Eugen în Academia Militară, institutie cu cel mai desăvârsit spirit cazon, unde se va forma spiritul rebel al viitorului poet. După opt ani începe studiul medicinei, devenind în 1780 medic militar al unui regiment din Württemberg, după ce sustinuse o dizertatie cu titlul Über den Zusammenhang der tierischen Natur des Menschen mit seiner geistigen („Despre relatia dintre natura animală si cea spirituală a omului”).
Încă din adolescentă se simtea atras de literatură, în special de genul dramatic. Lecturile preferate vor fi Shakespeare, J.-J. Rousseau si poetii germani apartinând miscării Sturm und Drang („Furtună si Avânt”). Curentul romantic german cu acest nume, după titlul unei drame de Klinger, a influentat începuturile literare ale lui Schiller, al cărui spirit nonconformist găseste ecou în frământările sociale ale timpului.
In 1781 publică drama Die Räuber („Hotii”), jucată cu succes un an mai târziu la teatrul din Mannheim, deschizându-i drumul spre celebritate.
Profund romantică, povestea celor doi frati cu caractere diferite excelează prin ilustrarea unor pasiuni puternice pe fundalul luptei dintre două morale si două ideologii. Spiritul revoltat al poetului are de înfruntat initial reticentele autoritătilor, prin caracterului subversiv al dramei, dar succesul la public va înfrânge orice oprelisti. Datorită ideilor revolutionare din piesa „Hotii“, Schiller va fi numit în 1792 cetătean de onoare al Republicii Franceze. Schiller publică între timp si alte lucrări cu carater radical si este silit să emigreze în afara ducatului, fiind găzduit de un prieten din Thüringen. În anii 1783-1784 este numit poet al teatrului din Mannheim, unde înscenează piesele sale „Conjuratia lui Fiesco“, si „Kabale und Liebe“ („Intrigă si iubire”), ultima reprezentată cu succes răsunător. În 1785 editează revista „Rheinische Thalia“ si, sub impulsul unui elan plin de optimism, scrie poezia Zur Freude („Către bucurie”), care va fi transpusă muzical de Beethoven în finalul Simfoniei a IX-a, devenită imn al Uniunei Europene.
In 1787 se stabileste la Weimar, primind functia de consilier la curtea marelui duce Karl August. Această ultimă perioadă a vietii sale este marcată de strânsa prietenie cu Johann Wolfgang von Goethe, o perioadă clasicistă. Caracteristică acesteia, drama „Don Carlos“ etalează un limbaj mai stăpânit, ferit de exploziile verbale. Dati libertate gândirii, replica marchizului de Posa, sintetizează noul principiu călăuzitor al năvalnicului poet de odinioară.
Teoretician al idealismului în estetică, Schiller atribuia artei, literaturii si teatrului un rol fundamental în emanciparea omului, vorbind despre „cel de al treilea imperiu vesel al jocului si aparentelor”. Această conceptie este teoretizată în lucrarea „Briefe über die ästhetische Erziehung des Menschen“ („Scrisori despre educatia estetică a omului”, 1795). Este numit profesor la Universitatea din Jena (1789).
In 1790 s-a căsătorit cu Charlotte von Lengefeld, a muncit mult si s-a îmbolnăvit, devenind incapabil să-si desăvârsească proiectele literare. Ducele de Weimar îl salvează, asigurându-i o pensie.
In 1794 editează publicatia „Die Horen“, unde va colabora si Goethe. Prietenia celor doi va rămâne unică în istoria literaturii. Individualitătile lor puternice se completau reciproc, spiritul speculativ, care pornea de la ideea de unitate, al lui Goethe si cel intuitiv, pornind de la varietate, al lui Schiller se întâlneau la jumătatea drumului, cum avea să scrie Schiller în studiul Über die naive und sentimentalische Dichtung („Despre poezia naivă si cea sentimentală”, 1796). La îndemnul lui Goethe, Schiller se întoarce – după zece ani de studii si publicistică – la poezie si dramă.
După 1799 apar dramele „Wallenstein“, „Maria Stuart“, „Die Jungfrau von Orléans“ („Fecioara din Orléans”), „Die Braut von Messina“ („Mireasa din Messina”), Wilhelm Tell.
În vara anului 1804 Schiller s-a îmbolnăvit din nou si a murit la Weimar, la 9 mai 1805. Alaturi de Holderlin si Goethe, gravitati de Junele Novalis, Friedrich Schiller – poet al valorilor bunului-simt al popoarelor si universalului umanitatii – ramane unul din marii clasici preromantici ai vitraliului national al Germaniei.
x x x
Conform legendei, Wilhelm Tell s-a nãscut si a trãit în Bürglen, în Cantonul Uri, Elvetia, aproape de Masivul Gotthard. Tell, un vânãtor priceput în utilizarea arbaletei, la 18 noiembrie 1307 s-a dus în capitala regionalã, Altdorf. Atunci când a trecut pe lângã piata publicã, a ignorat pãlãria imperialã fixatã în vârful unui stâlp, cu câteva luni mai devreme, de cãtre Albrecht Gessler, administratorul local al habsburgilor. Pãlãria, un simbol al autoritãtii imperiale, trebuia absolut veneratã de oricine trecea. Cei care nu se închinau riscau confiscarea bunurilor sau chiar moartea. Întrucât Tell nu venerase pãlãria, avea sã întâmpine probleme. A doua zi a fost în piatã si în fata tuturor trebuia sã-si justifice actiunile.
In schimbul vietii acestuia, Gessler i-a impus lui Wilhelm teribilul test al mãrului care, asezat pe capul lui Walter, fiul lui Wilhelm, ar fi trebuit sã fie lovit de sãgeata arbaletei sale. Wilhelm a reusit sã prindã mãrul, dar, pentru cazul în care acest test n-ar fi mers bine, ascunsese o a doua sãgeatã sub sacou, gata pentru tiran...
