Sunt, aşadar, două decenii de când mi s-a dezvăluit mie, care aveam pe atunci douăzeci de ani, printr-un cuvânt al lui Hristos şi-n legătură cu experienţe lăuntrice proprii, caracterul lui Hamlet. Astăzi, încă mă bucură faptul că părerile mele despre cea mai profundă tragedie a lui Shakespeare – păreri susţinute acum şase sau opt ani în diferite scrieri şi prelegeri – câştigă din ce în ce mai mult teren şi că, având modificări mai mult sau mai puţin, au fost primite ca juste şi întrebuinţate în cele mai noi lucrări asupra acestui subiect, în William Shakespeare al lui Georg Brandes şi-n Hamlet al lui Shakespeare, de Kuno Fischer, la primul cu, iar la al doilea fără menţionarea numelui meu, după ce aceste păreri ale mele au fost admise, în cea mai mare parte, de Theodor Lipps în Filosificele caiete lunare.
Schopenhauer a zis: „Genialitatea nu este nimic altceva decât cea mai înaltă obiectivitate, adică direcţiunea obiectivă a spiritului în opoziţie cu cea subiectivă, cu cea referitoare la propria-ţi persoană”. Goethe declară: „Primul şi cel de pe urmă lucru ce se cere de la geniu este iubirea de adevăr”. Ambii, Schopenhauer, ca şi Goethe, trebuie să fie competenţi în această chestiune, căci amândoi au fost oameni geniali. În ce raport se află, deci, părerea unuia şi a celuilalt? Firea geniului stă în obiectivitate sau în iubire de adevăr? Hotărârea nu e grea: eu, unul, admit ambele răspunsuri; obiectivitatea şi iubirea de adevăr nu sunt decât două numiri diferite pentru unul şi acelaşi mod de a fi. Pentru a putea judeca obiectiv asupra unei chestiuni, trebuie să mă ridic până la un anumit grad deasupra chestiunii; trebuie să am în vedere mai mult descoperirea adevăratei stări de lucruri, simpla stabilire a adevărului, decât faptul că starea de lucruri ce ar rezulta ar avea o anumită formă care să corespundă unei dorinţe personale. De îndată ce nu mai sunt deasupra chestiunii, numai sunt obiectiv şi atunci nu-mi mai pasă de adevăr.
