O carte mai puțin în capul meu

Viata mea este un roman in mai putine randuri si decat lunga sa prefata. Si, in mod necesar, mai amplu si decat o respiratie. Nu-l poti citi, asadar, dintr-un suflu, oricat de umflat ar fi. Dar il poti termina la sfarsitul sau natural, sa sper, nu si cu al meu identic. Sa fie asa, n-as mai avea timp nici sa-mi trag ultima suflare, din lipsa de spatiu.
Ma grabesc, teribil, deci:
M-am nascut ca oricare om, la zero absolut ani, luni, saptamani, zile, ore, minute si secunde. Nu intru si in alte detalii de scara temporala.
Am crescut, ca fiecare dintre noi, pornind de la propriul meu zero absolut, caruia, clipa de clipa, i-am adaugat valoare cifrica prin adunarea cu el.
La scoala am mers mai mult decat as fi crezut. La un moment dat, spre sfarsitul ei, mi se acrise teribil. N-am vrut sa fiu niciodata un invatat, dar scoala nu m-a invatat niciodata contrariul.
Am iubit imens, putin si variat. Femeile mi-au fost momente in care viata mi s-a oprit pentru un scurt ragaz.
Am si parasit, am si fost parasit, dar niciodata in acelasi timp. Dragostea este singurul sentiment uman profund irational, dar cu o disciplina de fier.
Mi s-a intamplat sa si urasc, dar irelevant. Ura este mult prea diafana pentru a avea de-a face cu implicatiile ei.
Nu stiu inca, pe masura ce viata mi se desfasoara in linie fortata, daca voi muri intr-un fel sau altul. Important e sa mor numai intr-un fel, pe rand.
Viata mea inca traieste. Romanul ei continua inca.
Eu am murit in scris.