Daca orice calatorie este, pana la urma, o coborare in infernul launtric, nu multe povesti incep in bardo, limbul fragil dintre moarte si reintrupare. Dupa ce alegi etajul 8 dintr-un cartier marginas al Bucurestiului, urmeaza o inerenta cumpanire. Nostalgiilor si neputintelor le contrapui izbanzile si amintirile luminoase. Ce cantareste mai greu: un tata generos, care vrea sa arate Occidentul, mult timp interzis, fiicei sale de 12 ani? O traumatizanta preumblare prin Cartierul Rosu, sau alaiul sarbatoresc al printeselor Disney? Figura tatalui oscileaza intre un Lear tiran si un Lear suferind. Care ipostaza lumineaza mai tare dupa o lunga explorare in necunoscut?
Fragment din cartea "Balada necunoscutulu" scrisa de Cristina Vremes
"In acele momente isi arata maiestria, se vindeca de rana ratarii din copilarie, a unui egocentrism exaltat egocentrismul ala pufos, simpatic si binevoitor, atunci cand adultii care ne iubesc ne spun ca suntem cei mai frumosi, cei mai destepti, cei mai talentati - fundament solid pentru o viata de adult in care suntem mai putin frumosi, mai putin talentati si cu siguranta nu atat de destepti. Lui nu ii spusese nimeni, cand fusese mic, toate aceste lucruri. Crunta realitate pe care suntem nevoiti sa o procesam - faptul ca suntem ca altii, sau chiar mai putin, si deci oameni de rand - este mai suportabila atunci cand acel egocentrism feroce, primar, a fost satisfacut. Putem spune, astfel, ca la un moment dat, in ochii bunicii, ai unchiului, ai verisoarei care iubeste copiii, am fost cei mai stralucitori.
Aceasta perioada reprezinta paradisul redus la proportii terestre, facand experientele ulterioare din viata de adult suportabile. Cu alte cuvinte, iubirea inabusitoare a unei bunici are efectul unui vaccin existential. Dinu parea sa nu fi avut parte de acest vaccin. Lipsit de acesti anticorpi originari, el exersa ceea ce ar fi trebuit sa se intample la o alta varsta, in majoritatea interactiunilor cotidiene cu oamenii din jur, intr-un contratimp fara solutie, fiindca acel timp al copilariei fusese scris si indosariat, imposibil de recuperat.
In povestile cu Fat-Frumos, eroul principal era acest fat anuntat in titlu. Regele, sau tatal lui Fat-Frumos, se retragea in fundal, lasand scena libera pentru vlastar, avand functia de indrumator, de ideal, de testare a In povestile clasice, regele-tata isi traise pruncia si avusese deja scena numai pentru el, retragandu-se in momentul povestirii la margine, de unde dirija, cu modestia cuvenita locului pe care il ocupa, faptele urmatorului erou. Regele Lear, la apusul vietii sale de om, de rege, de tata, reclama cu un aer disproportionat, canceros, centrul scenei, puternic luminat de iubirea fiicelor sale, o iubire dovedita prin declaratii in fata curtenilor si care s-ar fi cuvenit mai degraba sotilor."
