China trăiește chinul veșnic repetat al căutării de embleme. Viața, oamenii și cele zece mii de lucruri trebuie turnate în formele cristaline ale hieroglifelor și numirilor perfecte; trăiești supunându-te poveștii deja scrise pentru tine de canoanele confucianiste, de înțelepciunea imperială, sloganurile înflăcărate ale Partidului sau clevetirile turmei. Însă zguduirile oarbe ale istoriei și ale cetății sparg vechile peceți ale cuvintelor, individul aruncat în derivă nu mai știe cine și cum trebuie să fie, noima vieții și fericirii cu greu mai poate fi numită.
Alături de dublul ei narativ, Wu Wei, Zhang Jie încondeiază caligrafia pierdută a femeii în China ultimului veac. Stampele reînnădite deslușesc ipostazele sorții tragice ale femeilor din familia Ye de-a lungul câtorva generații, de la fetișcana dârză îndurând cutumele feudale ale unui cătun îndepărtat, la scriitoarea celebră trăindu-și alienarea în sânul noului comunism à la chinoise.
Degringolada războinică de după căderea ultimei dinastii, războiul civil dintre Guomindang și comuniști, lupta mitologizată împotriva invadatorilor japonezi și creuzetul ideologic aberant de la Yan’an, Marea Revoluție Culturală și reeducarea prin forță a intelectualilor sunt tot atâtea scene fals glorioase în care femeile Chinei au fost nevoite să joace aproape neputincioase. Deasupra oricăror nenorociri și plânsete istorice planeaza însă proteguitor spiritul atavic al dârzeniei feminine, cel întrezarit de Wu Wei încă din copilărie sub bolțile unui templu de pe podișul de loess și pe care, în nebunie, a reușit probabil să-l regăsească.
